Pelerinajul la Peștera Sfântului Nil – Izvorâtorul de mir

Pestera Sfantului Nil

În primăvara anului 2016 aveam să ajung pentru prima dată la Peștera Sfântului Nil – Izvorâtorul de mir.

Era un vis, o dorință care mă rodea de la primul pelerinaj efectuat în Sfântul Munte Athos în anul 2010. Îmi amintesc că în al doilea pelerinaj am vrut să merg cu nepotul meu să vizităm peștera sfântului.

Eram la Schitul Prodromu, și unul dintre călugari ne-a spus că drumul până la peșteră este de aproximativ o oră și jumătate, și, dat fiind faptul că era spre seară, ne-a sfătuit să nu plecăm, mai ales că nu cunoșteam nici drumul până acolo. Desigur că i-am mulțumit lui Dumnezeu că m-a ajutat să ajung iarăși în Sfântul Munte și mai ales că am vizitat Mănăstirea Esfigmenu. Și totuși în sufletul meu creștea această dorință, ca pe lângă multe altele în ceea ce privește vizitarea locurilor sfinte.

În anii următori am mers iarăși în Sfântul Munte cu promisiunea făcută din partea organizatorului că voi ajunge la peșteră, dar din cauza vremii și a unor colegi de grup nu am mers la Peștera  Sfântului Nil. Mi-am zis că nu sunt vrednic să ajung acolo, m-am retras într-un loc și am dat frâu liber lacrimilor… De ce să nu recunosc și un pic urii asupra colegilor de grup… Bunul Dumnezeu să mă ierte. M-am împăcat cu gândul și de la Schitul Prodromu am mers la Mănăstirea Sfântului Pavel, iar dimineață după terminarea slujbei, pe la ora 6, am plecat spre Mănăstirea Dionisiu, unde m-am închinat la Peștera Sfântului Patriarh Nifon. Atunci am înțeles că așa a fost voia lui Dumnezeu pentru că trebuia mai întâi să vizitez această peștera și după Peștera Sfântului Nil.

Revenind la primăvară anului 2016, eram împreună cu un un prieten din Fălticeni, doi domni din Iași, trei domni de la Constanța (unul dintre ei rudă cu prietenul din Fălticeni), un domn din Tulcea și unul din București împreună cu organizatorul pelerinajului. Am fost un grup unit, ne-am înțeles foarte bine, unii dintre noi legând prietenii care sper să dăinuie cât mai mult timp.  După vizitarea câtorva mănăstiri din Sfântul Munte ne-a ajuns rândul să ne cazăm la Schitul Prodromu și dimineață la prima oră să ne îndreptăm spre Peștera Sfântului Nil. Nu vă puteți imagina ce bucurie trăiam. Nu mă mai interesa nimic, chiar dacă drumul era anevoios. Simțeam că zbor. Cu toții eram încântați de peisajul care ni se deschidea în față și ne mai opream să facem și fotografii.

După o ora jumătate am ajuns în sfârșit la peștera aflată în vârful unui pisc înalt de câteva sute de metri unde a viețuit Sfântul Nil în anii 1601 – 1651, și de unde după moartea sa, din prea curatul său trup izvora mir tămăduitor care curgea la vale pe un hău până la mare. Și în zilele noastre, când este senin și soarele bate puternic pe acest hău, stânca strălucește și se vede urma mirului îmbibat în stâncă.

Se spune că venea foarte multă lume cu vase pe mare să ia mir, și din cauza certurilor și a faptului că unii făceau comerț cu el, Sfântul Nil a oprit să mai izvorască mir. De foarte multe ori am reflectat la acest tablou. Recunosc că odată ajunși la peșteră, îmi doream un semn de la Sfântul Nil. Ne-am închinat la icoanele din peșteră, am cântat troparul sfântului, după care am ieșit. Intenționat am rămas ultimul, pentru că orice secundă în plus îmi aducea o mângâiere și o bucurie nemărginită: faptul că mă aflam în acel loc. La un moment dat observ pe piatră o pată ca de ulei, mă uit în sus și văd pe stâncă picături. Nu știam ce sunt, dar îmi doream să le ating. Am fugit și l-am chemat pe prietenul din București să vină să mă ajute să mă cațăr. El gândea că vreau să-mi facă poze, dar i-am spus repede despre ce este vorba, și-a împreunat palmele și mi-a zis să mă urc. Astfel am putut să iau acele picături în palmă și le-am dat lui. Aveau un miros foarte frumos care a durat până a două zi.

Regret și acum faptul că nu mi-a trecut prin cap să dau cu un șervețel sau altceva. I-am mulțumit Sfântului Nil și ne-am îndreptat pașii spre Kavsokalivia, un alt loc unde îmi doream să ajung.