Muntele Sinai

La Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai am ajuns în vara anului 2012. Îmi doream foarte mult să ajung aici.

În primul pelerinaj efectuat în Țara Sfântă nu am mers pe Muntele Sinai. În anul 2012 mă sunase o prietenă să-mi spună că se organizează pelerinaj în Israel pentru a vedea minunea arătării norului sfânt de Sărbătoarea Schimbării la Față a Mântuitorului. Nu știam ce să fac, îmi doream foarte mult să merg dar nu mă puteam hotărî. Mi-a venit în minte să mă duc la Catedrala Mitropolitană din Iași pentru a mă închina la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva. Intru în biserică, mă închin la iconostasul din spate și mă așez la rând. Mi-am spus în gând toate dorințele și așteptam să ajung la raclă pentru a săruta sfintele moaște ale Cuvioasei Parascheva. Pe la jumătatea rândului ridic privirea și o văd pe Sfânta Mare Muceniță Ecaterina pictată pe unul dintre stâlpii catedralei. Dintr-odată inima începuse să bată și mai tare, iar acum, în sufletul duceam o luptă cu gândurile mele, între a mă duce sau nu în pelerinaj. Sfânta Ecaterina mă privea și nu știam ce să-i răspund. Mi-am spus: „Sfânta Ecaterina a suportat moartea pe roată și eu nevrednicul și păcătosul nu sunt în stare să merg până la ea”. A avut un impact foarte mare asupra mea. Pe loc m-am decis să plec, am renunțat la toate gândurile materialnice (casă, servici, etc.), m-am închinat, am sărutat icoana sfintei, am trecut și pe la racla Sfintei Parascheva și m-am întors acasă. Ajuns acasă am sunat pe părintele care organiza pelerinajul și m-am înscris. Nu cunoșteam pe nimeni din grup. Am fost informat că voi sta în cameră cu un domn din Suceava, originar din comuna Mălini. Ulterior l-am cunoscut și am aflat că avea o sora măritată în satul meu și că părinții lui locuiau pe uliță cu bunica mea de la Suha, Mălini.

După ce am vizitat mai multe obiective din Israel într-o dimineață ne-am îndreptat spre Marea Moartă unde ne-am oprit în jur de o oră. O parte din pelerini s-au băgat în mare – aceasta era foarte sărată. După ce s-au clătit la dușurile existente ne-am îndreptat spre Marea Roșie. Am trecut vama în Egipt. Am fost preluați de un alt autocar cu un ghid local și ne-am continuat drumul prin deșert. Ghidul vorbea românește, făcându-ne să credem că a studiat în România, dar aparent ne înșelasem. Vorbea foarte frumos despre țara noastră, ne-a spus că la poalele muntelui Sinai a trăit cândva o mare comunitate de valahi, care erau ostași vestiți și buni muncitori. Ei ar fi construit Mănăstirea Sfintei Ecaterina. Am întâlnit și câțiva beduini care vorbeau română, ghidul spunea că se trăgeau din acei valahi.

Drumul a fost destul de lung – aproape o zi de mers numai prin deșert. Totul era pustiu, din când în când își făcea apariția câte o stațiune turistică plină de verdeață și case de vacanță. Era atât de ciudat să vezi numai praf și totul ars de jur împrejur și la apariția acestor stațiuni tot autocarul exclama: „viață, verdeață, etc.”!

În drum spre mănăstire am fost opriți la un punct de control pentru a ne fi verificate actele sau dacă aveam lucruri interzise la noi. Am fost înștiințați să nu facem poze și să fim cooperanți cu soldații. Priveam uimiți la unul dintre soldați care stătea întins pe acoperișul punctului de control lângă o mitralieră plină de cartușe. Nu spunea nimeni nimic; nici nu îndrăzneai într-o asemenea atmosferă.

Spre seară, destul de obosiți de atâta drum, începuse să-și facă apariția la orizont Muntele Sinai. Ardeam de nerăbdare să ajung. În același timp îmi spuneam că nu o să urc muntele, că îmi este frică. I-am mărturisit asta și colegului meu, care a început să râdă și să-mi spună că doar nu am venit degeaba până aici și că mă va obliga să urc.

Într-un final am ajuns și la hotel, un fel de loc de camping cu multe căsuțe construite din piatră cu 2 apartamente. Ni s-au dat cheile. Ne-am cazat și am mers la masă. Ghidul ne-a spus să nu pierdem timpul și să mergem la somn pentru că cei care vor dori să urce pe munte, ar trebui să se trezească la ora 2.00 dimineața. Îmi doream foarte mult să merg pe munte, dar în același timp îmi doream să particip și la Sfânta Liturghie la mănăstire, pentru a mă închină la moaștele Sfintei Ecaterina, și de a primi inelul de argint ca binecuvântare.

Organizatorul ne-a spus că o singură dată a avut un grup care a reușit să urce pe munte să vadă răsăritul și au ajuns și la slujbă. Mi-am spus că voi încerca și voi face tot posibilul să repet ceea ce au făcut cei din grupul respectiv. Camerele erau dotate cu duș, însă am avut parte de niște invitați nepoftiți: niște furnici destul de mari. Am adormit cu speranța că nu vom fi deranjați de ele. La ora 2.00 ne-am trezit, am mers la autocar care ne-a dus până la poalele muntelui unde ne aștepta un beduin care ne-a preluat de la ghidul local. Erau foarte mulți beduini cu cămile la poalele muntelui. Încercau să ne ademenească cu transportul cu cămila. Din grupul nostru nu a fost nimeni interesat.

Doar că 3 beduini s-au ținut de noi până în vârful muntelui și aproape de final erau niște trepte de piatră pe o distanță de câteva sute de metri și s-au ținut de 3 doamne mai în vârstă, chipurile le ajutau să pășească. Beduini se puneau și în genunchi la picioarele lor pentru a le avea de clienți. Chiar dacă ele au opus rezistență nu s-au lăsat și în vârful muntelui le-au cerut câte 20 de dolari. O doamnă nu a vrut să le dea banii și au făcut scandal. Nu puteam citi acatistul sfintei în tihnă din cauza lor. Într-un final o domnișoară din grup a dat de la ea 20 de dolari doar ca să le închidă gura.

În timp ce urcam muntele întâlneam corturi amenajate ale beduinilor, un fel de chioșc în care găseai produse alimentare, apă și suveniruri. Beduinul ghid ne oprea pe la ele să facem popas, deși noi eram convinși că era o strategie de-a lor pentru a face cumpărături. Pe la aceste corturi aveau și pături de închiriat, care aveau un miros distinctiv de cămilă. De asemenea, erau și cămile de închiriat, bineînțeles.

După isprava cu beduinii am terminat de citit acatistul și așteptam să răsară soarele. Se spune că pe Muntele Sinai este cel mai frumos răsărit de soare. Într-adevăr, a fost de nedescris.

După ce am văzut răsăritul am început să coborâm spre mănăstire, doar că îmi doream s-o facem în alt ritm, cât mai repede posibil. Așa că i-am făcut semn ghidului că vreau să plec și nu m-a lăsat până nu i-am dat 5 dolari. Bucuros că m-a lăsat să plec, nu am mai ținut cont de ce vor zice cei din grup. Am luat-o la fugă. Când treceam pe lângă corturile beduinilor ieșeau și strigau: „taxi, taxi”, doar că alergam atât de tare și până terminau de strigat, ajungeam la un alt cort.

Am ajuns la mănăstire. Am găsit o poartă laterală pe unde am intrat în curte și am mers în biserică. Slujba abia începuse. O parte dintre colegii care nu au urcat pe munte au fost surprinși de apariția mea. Nu le venea să creadă. Doar că eram frânt, nu mă mai țineau picioarele, m-am pus în genunchi, nu mă mai interesa nimic. La mai mult de o oră au ajuns și ceilalți pelerini. Eram cu toții bucuroși că am reușit. Organizatorul ne-a spus că am fost al doilea grup care am reușit să urcăm muntele și să prindem și slujba. Cei de la mănăstire au niște reguli foarte stricte. Nu scot sfintele moaște decât la slujba, indiferent de cine vine la mănăstire. Slujba se ține în limba greacă. La închinare la sfintele moaște un călugăr ne-a dăruit câte un inel de argint așa cum am menționat mai sus.

Mănăstirea are o biblioteca impresionantă cu manuscrise vechi, considerată a doua bibliotecă din lume după cea de la Vatican. Tot aici se găsește un muzeu cu icoane foarte vechi. În incinta mănăstirii este și capela Sfântului Trifon unde sunt ținute osemintele părinților. Tot în această capelă sunt moaștele Sfântului Ștefan Sinaitul stând pe scaun. Se spune că Sfântul Ștefan Sinaitul nu lăsa pe nimeni să urce pe munte fără să se mărturisească. După ce am vizitat muzeul, am văzut și rugul aprins din care Dumnezeu i-a vorbit lui Moise. Eram toți copleșiți de emoții. La ieșire din curtea mănăstirii erau copii de beduini care vindeau niște pietricele. Aceste pietre indiferent cum le crăpai, se vedeau pe ele fire de rug. Am fost și la locul unde Moise ar fi izbit de piatră vițelul de aur care a ieșit din foc după ce evreii și-au aruncat în foc bijuteriile când îl așteptau să coboare cu tablele legii.

I-am mulțumit lui Dumnezeu și Sfintei Ecaterina pentru că ne-a învrednicit să ajungem în acele sfinte locuri și ne-am îndreptat spre Israel.