Maria Egipteanca

Într-o mănăstire, în lumea mare
Călugării făceau ascultare;
În fiecare an în postul mare
Plecau din mănăstire în depărtare

Să postească fiecare
Cu multă râvnă şi răbdare,
Până Paştele o veni
Şi-n mănăstire se vor întâlni.

Zosima, călugăr desăvârşit,
Făcuse metanie până la pământ,
Iertare de la fraţii şi-a luat
Şi-n pustie a plecat.

Râul Iordan el l-a trecut
Cu rugăciunea mereu în gând,
Mânca puţin pentru nevoia trupească,
Dorea şi mai mult să se desăvârşească.

Dormea puţin pe pământ,
Mereu în suflet nădăjduind
Că va întâlni un pusnic să-l povăţuiască
În lucrarea duhovnicească.

Şi cum stătea şi se ruga,
Văzu o umbră de-a dreapta sa
Cu trupul gol prin arşiţă mergea
Şi tremurând el cruce îşi făcea.

Dorind el a o întâlni,
Spre dânsa repede fugi
Şi ea fugea şi se-ndepărta
Şi Zosima n-o ajungea.

Atunci el cu lacrimi îi striga:
Stai şi dă-mi binecuvântarea ta!
Lângă un pârâu uscat,
Unul pe un mal şi unul pe celălalt.

Ceea ce-n faţă i-a fugit,
Avei Zosima i-a rostit:
Te rog, Zosima, să mă ierţi
Că sunt goală precum mă vezi

Şi nu pot spre ţine a mă-nturna
Să-mi vezi goliciunea mea,
Te rog să-mi dai rasa ta
Să mă-nfășor pe trup cu ea.

De ea îndată a ascultat
Şi de haina s-a dezbrăcat,
Se întoarse cu spatele la ea
Şi-i aruncă haina sa.

Şi cad cu faţa la pământ,
Unul pe altul rugând,
Să-i dea binecuvântarea sa
Să-l pomenească în rugăciune pururea.

Începând ei a se ruga,
Maria de la pământ se înălţa
Şi Domnului cu drag se ruga,
Un cutremur pe Zosima îl apuca

Cuprins de frică, nu-ndrăznea
Pe dânsa a o întreba
De era duh sau om în trup
Ce vieţuieşte pe pământ.

Maria gândul i l-a ştiut,
Cruce pe chip ea şi-a făcut
Şi l-a ridicat de la pământ
Către dânsul vorbind:

De ce părinte te îndoieşti
Când pe mine mă privești,
Crezând că sunt o nălucire
Şi te duc în ispitire?

Atunci Zosima auzind,
Căzuse iar la pământ
Şi pe dânsa o implora
Să-i povestească viața sa.

Cu lacrimi ea a povestit
Cum a plecat din Egipt
Şi în Alexandria a fugit
Când doisprezece ani a împlinit

Acolo fecioria mi-am întinat,
Dându-mă la păcat,
Mai mult de şaptesprezece ani
Şi n-o făceam pentru bani.

Să nu crezi că eram bogată,
Trăiam ca orice fată săracă;
De multe ori flămânzeam
În timp ce din furcă torceam.

Toate acestea le-am vieţuit
Până într-o zi la seceriş,
Când am văzut oameni mergând
Spre un vapor ce sta la mal plutind.

Am întrebat un om de lângă mine:
Unde se duc aceşti bărbaţi, creştine?
La Ierusalim, el mi-a răspuns,
La înălţarea Sfintei Cruci.

Pe loc un gând îmi veni,
Să plec cu ei la Ierusalim,
Mă vor hrăni ei şi pe mine
Le voi da trupul meu chirie.

Eu furca am lepădat
Şi spre vapor m-am îndreptat,
Spunându-le cu neruşinare
Că mă voi culca cu orişicare,

Doar de mă vor lua,
Să-mi potolesc şi patima mea;
Mă întreb cum marea a suportat
Al meu desfrâu, al meu păcat.

În ziua de prăznuit,
La biserica am venit
Şi vrut-am eu a intra,
O putere mă ţinea

Şi la cruce nu mă lasă
Pentru păcatele din viaţa mea
Şi atunci în fire mi-am venit
Şi m-am apucat de plâns

Şi cum stăteam şi plângeam,
Ochii la cer îi ridicam
Şi văd Icoana Preasfintei Fecioare
Şi merg la ea să-i cer iertare.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,
Ajută-mă să pot intra şi eu
La lemnul Sfintei Cruci
Şi din păcat să mă ridici!

Binecuvântare mi-am luat
Şi în biserică am intrat,
În genunchi căzând la pământ,
M-am închinat lemnului sfânt.

Cu frică l-am sărutat,
Căindu-mă pentru orice păcat
Ce în lume l-am făcut
Până acolo am ajuns.

Merg iar la Preasfânta Născătoare,
O rog să-mi fie povăţuitoare
Şi-aud un glas din depărtare:
“Iordanul de-l vei trecea, odihnă vei afla.”

Mulţumind m-am ridicat
Şi spre Iordan m-am îndreptat,
O bucăţică de pâine am mâncat
Şi pe pământ m-am culcat.

În căldură şi mult frig,
În pustiu m-am nevoit;
Patruzeci şi şapte de ani
Cu putere pieptul mi-l băteam

Până Domnul a milocit
Şi sfinţia ta ai venit,
În căldură ardeam
De frigul iernii tremuram.

După ce viața şi-a povestit,
Lui Zosima i-a poruncit:
Să nu spui la nimeni nimic
Din cele ce ai auzit.

Şi la anul când vei veni,
Pe mine mă vei împărtăşi
Cu Preacinstitele Taine
Şi de viaţă făcătoare.

Aceste cuvinte i le-a rostit
Şi îndată s-au despărţit,
Maria în pustiu a fugit
Şi Zosima la mănăstire a venit.

Fiecare zi cu greu trecea,
Zosima se întrista şi se mâhnea
Căci anul greu mai trecea
Să vină iar la Sfânta Maria.

Cu voia Domnului anul a trecut,
Din nou ei s-au revăzut;
Zosima aşa cum i-a fost cerut,
A adus potirul sfânt
Şi pe Maria a împărtăşit.

Această faptă împlinind,
Cei doi iar s-au despărţit,
Maria Iordanul trecând,
Mergea pe apă ca pe pământ.

Aceeaşi rugăminte i-a făcut,
Asemenea cu cea de anul trecut,
Să vină iar s-o împărtăşească
Cu Sfânta Taină Dumnezeiască.

Încet anul a trecut
Şi Zosima a revenit
Pe Maria moartă o a găsit
Cu mâinile la piept pe pământ.

În dreptul ei era scris:
Îngroapă, părinte Zosima,
În acest loc
Trupul Smeritei Maria.

Şi cum stătea şi se frământa
Cum să-i sape groapa sa,
Din senin un leu a venit
Şi groapă cu ghiarele i-a făcut

O slujbă i-a săvârşit
Şi la mănăstire a venit,
Cu durere a povestit
Tot ceea ce el a trăit.

Catapeteasmă

Împodobită ca o mireasă
Eşti tu catapeteasmă,
Sus în vârf cu Sfânta Cruce
La Golgota gândul ni-l duce;

În stânga şi dreapta sa,
Sfântul Ioan cu Maica sa,
Un pic mai jos plutind pe nor,
Împărăteasa cerurilor

Cu braţele largi îmbrăţişând
Pe toţi creştinii de pe pământ;
Urmează tronul împărătesc
Ce toate cetele-i slujesc,

Pe el Iisus Mântuitorul;
La stânga Ioan Botezătorul,
La dreapta Maica sa,
Împărăteasa Maria.

La tine cu drag privesc
Şi văd pe Domnul Cel ceresc
Stand la Cină cea de Taină,
Împărţind la toţi hrană;

Toate praznicile împărăteşti,
Pe toate ni le dăruieşti
Spre bucuria şi mântuirea noastră
A lui Iisus şi Sfânta Împărăteasă,

Proorocii sunt prezenţi şi ei
Precum stelele pe cer,
Fiecare blând veghează
Şi calea ne-o luminează

Şi cei doisprezece ucenici,
Apostolii Domnului vestiţi,
Pe Domnul în lume l-au urmat
Dintr-un capăt în celălalt.

Duhovnicul

Părinte, Sfinţiei voastre datorez
Urcuşul pe care îl urmez,
Sfinţia voastră mă-nălţaţi
Cu orice cuvânt pe care-l daţi.

Cu drag slujiţi la liturghie
A Domnului euharistie
Pe care nouă să ne-o daţi
Să o primim cu sufletul curat,
Să fim izbăviţi de orice păcat

Pe noi cu drag ne pomeniţi
În rugăciunile către sfinţi,
La liturghie când slujiţi
Maicii Domnului şi Sfinţilor Părinţi,

La Domnul şi Dumnezeu
Să ne izbăvească de cel rău,
Să ne dea pace şi mântuire,
Pe pământ convieţuire.

Veţi fi mereu al meu duhovnic,
Temelie cămarei spirituale
Şi precum plecaţi genunchii tot mereu
Pentru enoriaşi cerând binecuvântare
Aşa, pentru sfinţia ta, mă rog şi eu.

Pelerinaj la Izvorul si Pestera Sfantului Ioan Botezatorul

Pelerinaj la Izvorul si Pestera Sfantului Ioan Botezatorul

Izvorul şi Peştera Sfântului Ioan Botezătorul, se află în localitatea Even Sapir, în vecinătatea satului Ein Karem – locul naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, la o distanţă de 10 km de Ierusalim. Istoria spune că în acest loc s-a ascuns Sfânta Elisabeta cu pruncul Ioan de furia sodaților lui Irod care aveau ordin să ucidă toţi pruncii de doi ani şi mai jos. Locul este unul dintre cele mai mirifice din Israel cu versanţi abrupţi, acoperiţi cu flori şi iederă. Se spune că Sfântul Ioan Botezătorul ar fi trăit singur în această peştera după moartea mamei sale, hrănit fiind de îngeri, iar după puţina creşterea sa cu fructele unui finic care crescuse lângă acest izvor. Apa poate fi consumată ca atare, iar la întoarcerea în ţară se foloseşte că aghiazmă mică.