La cules lăcrămioare

Când eram copil, în fiecare primăvară, în luna mai, mergeam cu surorile și vecinii noştrii la cules lăcrămioare. Ne duceam în țarna de după deal sau după Prisos (pădurea care l-a inspirat pe Nicolae Labiș), pentru că acolo creșteau foarte multe lăcrămioare. În plus găseam într-un loc de la marginea Prisosului flori de Bobocei (mai denumite și Bujorul galben), care sunt ocrotite de lege. Pentru a ajunge în țarnă treceam pe lângă cooperativa din sat, pe lângă unul din locurile noastre de joacă, după care urcam ulița lui Petrea Sandu. I se spunea așa pentru că el locuia în capul ulitii. Totuși, între timp ulița s-a mărit. Deși din spusele oamenilor mai în vârstă am înțeles că în trecut i se spunea Ulița cea mare. Imediat ce se termina ulița intram în țarna cu pășuni, și tot felul de tufișuri specifice locului.

Era o adevărată plăcere să mergi prin aerul curat și iarba care începea să depășească 10 -15 cm. Iarba avea o culoare verde cum numai în acea perioada puteai s-o întâlnești, sau în verile ploioase. După ce culegeam buchetele de lăcrămioare de abia le puteam ține în mâna; ne întorceam voioși acasă, spunându-ne că nu vom da flori niciunei femeie care ne va cere.

După deal sau Prisos aveau pământ mălinarii, care au pus un paznic să aibă grijă de pământurile lor. Începând cu luna mai, nu mai aveai voie să dai vitele sau oile în această țarnă, cât și toamna până în septembrie târziu, deși în țarna din satul nostru după luna august vitele începeau să pască liber. Acest paznic avea o faimă de speriat, lua vitele care le găsea pe pământurile mălinarilor și le ducea la Ocolul Silvic din Mălini, unde trebuia să plătești amendă dacă le voiai înapoi.

Pe acest paznic îl chema Buga, și auzisem o grămadă de povești despre el, încât îmi era frică să-l întâlnesc vreodată prin acele locuri, deși, în general, oamenii mergeau pe o cărare care străbate dealul pentru a ajunge la Mieluşoaia, de unde de foarte multe ori luau mașinile de ocazie pentru a ajunge la Fălticeni.

Într-o duminică ne-am strâns mai mulți copii și am mers la lăcrămioare. Un coleg de clasă cu alți vecini de-ai lui, toți de pe ulița lui Petrea Sandu, s-au sfătuit să se deghizeze și să vină să ne sperie. Colegul meu, Nelucu Solomon, și-a pus un cojoc întors pe dos, cu o căciulă de miel pe cap, și o pereche de cizme lungi de gumă. În timp ce noi culegeam lăcrămioare lângă un gard, într-un loc umbros, apare colegul deghizat la o distanță de circa 20 metri de noi și a dat cu furca în gard lângă o tufă de aluni, urlând cât putea, că noi călcăm iarba. În acel moment am crezut că vom muri de spaima, le-am prins pe două dintre vecinele mele de mâini – Getuca și Marinela – și am luat-o la fugă de nu ne puteau prinde nici cei mai buni alergători. Nici dacă fugea moartea după noi nu prindeam asemenea viteză! Unele dintre loturile de pământ erau despărțite prin garduri, șanțuri, etc. Noi nu mai vedeam nimic, săream peste ele ca și când nici n-ar fi existat. Până și-au dat seama și ceilalți copii din grup, noi trei aveam un avans de câteva sute de metri. În câteva minute am ajuns la șoseaua care duce spre Mălini, după care am continuat să alergăm pe ogoarele din Moalna. Ceilalți au realizat că este o farsă. Eu și vecinele nu înțelegeam de ce nu ne ajung ceilalți copii din urmă. La un moment dat, colegul deghizat și-a dat seama că gluma s-a îngroșat și fugea după noi strigând să ne oprim. În momentul în care începea să alerge după noi, începeam iarăși să fugim; ne-am oprit doar după ce și-a aruncat hainele de pe el. Nu mai aveam mult și ajungeam la podul de la Recea – Moldova.

Într-un final ne-am oprit. Colegul nu știa cum să-și ceară iertare, îi era frică să nu afle părinții noștri, dar și mai mult să nu se audă la școală. Știa că va fi pedepsit. Lucru care s-a și întâmplat deoarece întâmplarea a ajuns la urechea altor copii și în felul acesta, la urechea dirigintei, care a avut grijă să-l pedepsească.

Sursa foto: http://www.gradina-online.ro

Rugăciunea stareților de la Optina împotriva pecetluirii cu semnul lui Antihrist

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, păzeşte-ne de înşelăciunea vicleanului Antihrist, a cărui venire se apropie, şi ne izbăveşte de toate uneltirile lui. Acoperă-ne pe noi şi pe toţi dreptmăritorii creştini de mrejele lui cele viclene, in tainica pustie a mântuirii Tale. Nu ne lăsa pe noi, Doamne, să ne îngrozim de frica diavolească mai mult decât de frica lui Dumnezeu şi să ne depărtăm de Tine şi de Biserica Ta cea sfântă. Dă-ne, Doamne, mai bine să pătimim şi să murim pentru sfânt numele Tău şi Credinţa cea adevărată, decât să ne lepădăm de Tine şi să primim semnul spurcatului Antihrist şi să ne închinăm lui. Dă-ne nouă, zi şi noapte, lacrimi să plângem greşalele noastre şi îndură-Te de noi, Doamne, în ziua Înfricoşătoarei Tale Judecăţi. Amin.

 

Magia Crăciunului

Îmi amintesc cu drag de vremea Crăciunului. De cum începea postul, începeam să strângem fiecare dintre frați bani pentru a ne cumpăra dulciuri să împodobim bradul. De fiecare dată legam crengile cu o ață de tulpină ca să nu se rupă de greutate, uneori legam dulciurile și pe aceste ațe. De câte ori o supăram pe mama ne amenința că nu ne face brad, însă era prima care începea să cumpere dulciuri.

Când eram mici, surorile și frații mai mari făceau bradul pe ascuns și ne spuneau că l-a adus Moș Crăciun, până într-un an când verișorul meu Dionisie, în prezent Monahul Daniel, m-a luat cu dânsul pe ușa din fața casei și i-am prins pe frați cum împodobeau bradul. Surorile s-au supărat foarte tare pe el.

După acel an, făceau bradul și ne spuneau că Moș Crăciun era foarte ocupat și a trimis o parte din dulciuri și trebuia să-l împodobească ei. În fiecare an unul din frații mai mari se îmbrăca cu un cojoc întors pe dos, sau într-un cearceaf, pentru că nu aveau un costum de Moş Crăciun. Ne spuneau că au fost oameni răi care l-au bătut și i-au furat hainele. Pentru a ne înveseli frații ne spuneau că Moş Crăciun vine din cer. Ne doream foarte mult să-l vedem cum coboară pe nori, mai ales că eram foarte aproape de pădure. Uneori frații ne scoteau în cerdacul casei când ningea foarte tare și ne puneau să privim înspre dealul mănăstirii să-l vedem cum coboară pe brazi, dar în zadar… Ne spuneam în sinea noastră că nu suntem credincioși sau vrednici încât să-l vedem.

Într-un an s-a deghizat chiar verișorul nostru Dionisie în Moş Crăciun. Am avut surpriza să vedem că avea și copii obraznici, era sora mai mare Lenuța și verișoara noastră Nona. Au intrat în casă și ne-au împărțit cadourile. Făceau tot felul de glume. Se luau de frații mai mari, se făceau că rup dulciuri din brad, se trânteau pe jos, etc. Noi eram foarte încântați de cadouri. Totul până când ne-au întrebat unde este Lenuța, și noi i-am răspuns că s-a dus la Nona. Ei se prăpădeau de râs. Atunci Moș Crăciun ne-a spus că se duce și dacă le întâlnește pe drum le ia la bătaie și le bagă jar în pantaloni, nu vă puteți imagina ce urlete erau în casă la noi, de supărare am aruncat toate jucăriile numai să nu le facă nimic rău.

La un moment dat, a intervenit mama pentru că nu ne mai opream din plâns. Au plecat și noi așteptam nerăbdători să vină sora și verișoara să vedem dacă au pățit ceva. La mai puțin de 10 minute au intrat în casă și ne povesteau că s-au întâlnit cu Moș Crăciun și copiii lui care săriseră la bătaie pe la șipot. Eram fericiți că erau întregi. Aproape că ne doream să nu mai vină Moş Crăciun. Țineam prea mult la sora noastră.

În alt an s-a deghizat sora Getuca, totul a decurs normal, doar că la plecare Ionică, fratele cel mai mare, i-a pus piedică ca să-i fure sacul. A fost la un pas de a se întâmpla un accident. De data aceasta, am plâns din cauza fratelui că i-a pus piedică şi poate se va supăra moșul și nu mai vine.

Anii au trecut și eram deja mare, mai mare de 10 ani. Eram la Mănăstirea Slătioara și l-am întâlnit pe verișorul nostru Dionisie care m-a întrebat dacă îmi amintesc toată pățania cu Moș Crăciun, râdea cu atât mai tare când vedea că eu încă mai cred în Moș Crăciun. Mi-a povestit toată întâmplarea, mă surprindea foarte tare că povestea totul cu lux și de amănunt. De ciudă, am început să plâng și m-am dus la tata în biserică să-i spun. Tata mi-a zis să aștept până se termină slujba. A ieșit afară și l-a certat pe verișor zicându-i: “berecheatule ce aveai tu de acolo că el mai crede, n-ai putut să-l lași în pace?”.

Vă mărturisesc că în sufletul meu se ducea o luptă, ajunsesem până într-acolo încât să mă îndoiesc de existența lui Dumnezeu. Pentru mine tot ce spuneau părintii și frații mai mari era sfânt, literă de lege. Anii au trecut și mi-a venit timpul să mă deghizez în Moş Crăciun. Aproape că plâng sub mască când văd fericirea copiilor, emoțiile pe care le au. În fond, cred că în suflet toți rămânem copii.

Puiul

În fiecare primăvară, în perioada postului mare o auzeam pe mama spunând: „Au început să chice găinile cloști”. Aproape în fiecare an de Sfintele Paști aveam puișori. Cum începeau să iasă din găoace, mama îi punea într-o cutie cu cârpe și-i aducea în casă la căldură până terminau de ieșit toți puișorii cloștii. Copii fiind, ne bucuram foarte tare. Se bucura și mama, chiar dacă pentru ea începeau grijile; trebuia să-i crească, să fie atentă să nu vină uliul că să-i fure sau vreo pisică din vecini. Se supăra tare când îi dispărea vreun pui. Avea și de ce, pentru că se chinuia toată vara să-i crească și când erau mărișori începeau să dispară.

Într-un an adusese în șorț mai mulți puișori, iar unul dintre ei era cu piciorul strâmb, sucit la spate. Mama se gândea să-l arunce, dar eu am implorat-o să n-o facă. Mi-am luat în cârcă sarcina să am grijă de el. Era un chin, nu reușea niciodată să se țină de cloșcă cu ceilalți puișori. Îi dădeam de mâncare făină de porumb înmuiată și l-am învățat să bea apă. După ce mai crescuse și începea puful să se schimbe în pene, nu se mai ținea de cloșcă. Îl prindeam în palme, îl mângâiam după care îl urcam pe beciul din curte și îi dădeam de mâncare.

Soarta a făcut ca eu să mă îmbolnăvesc și să merg la spital să mă operez de peritonită. Am stat internat 3 săptămâni. A fost un chin. Nu mă omora durerea cum mă chinuia dorul de casă. Aveam 9 ani. Îmi căutam mereu de treaba prin spital, doar să treacă timpul mai repede. Îmi amintesc că era o criză de fașe, pansamente și de multe ori erau spălate și după ce se uscau asistentele ne rugau să le împăturim sau să le facem sul pentru a fi refolosite.

Într-o duminică, zi de vizită, a venit tata la mine. Mi-a adus un pui făcut la ceaun. Îl mâncasem cu poftă; eram sătul de mâncarea de spital. Spre final îl întreb pe tata cum de s-a gândit să-mi aducă pui să mănânc? La care el îmi răspunde: „A tăiat măta cobaia aia de pui cu chiciorul strâmb”…, în secunda următoare am simțit un nod în gât, mi s-a părut ca puiul s-a transformat în pământ, îmi înecam lacrimile, care nu curgeau pe față, ci in gât. Nu-l mai puteam privi pe tata, deși el nu avea nicio vină. Mă gândeam la pui, la cât de mult aș fi stat cu el după plecarea din spital…

Rândunica

Dragii mei, să nu vă închipuiți că o să scriu despre vreo pasăre. Rândunica era iapa tatei, primită de la IF (întreprindere forestieră) pentru a lucra cu ea în pădure la căratul lemnelor.

Era o iapă neagră cu părul ce sticlea precum pana corbului. Dormea mereu în picioare, niciodată pe jos. Mereu îngrijită, parcă își conștientiza frumusețea. Îi plăcea să alerge la trap, rareori la galop. Cu canacii roșii la căpăstru, își scutura capul în vânt, precum o regină ce-și etalează cerceii din aur cu pietre scumpe. Nu a fătat vreodată. O singură dată a dus-o tata la armăsarul lui Vasile Burcă și era să-l omoare. Nu știa tata și Vasile Burcă cum să-i despartă. De atunci nici că a mai încercat vreodată s-o ducă la armăsar. De fiecare dată când îi făcea șâșcă să mănânce îi punea pe lângă ovăz și crupe și două pâini negre înmuiate. Tata făcea naveta cu Rândunica în fiecare luni când pleca la muncă în pădure și sâmbăta când se întorcea acasă distanța totală ajungea în jur de 35-70 km. Aproape toți anii a lucrat prin pădurile de la Gura Humorului, Voroneț, Stulpicani, Ostra, Frumosu, Vama, Molid etc.

De multe ori tata adormea în căruță, dar Rândunica îl aducea în siguranță acasă. Într-o iarnă foarte grea, în una din pădurile în care lucrau, veneau urși pe timp de noapte, iar tata că să-i sperie, ii punea la gât Rândunicăi o zgardă cu zurgălăi. Rândunica era și mai mândră de ea. Alerga în sunetul zurgălăilor ca și cum ar fi fost pe ringul de dans. Nu-i plăcea să treacă prin șanțuri sau mlaștini, indiferent de mărime, încerca mereu să le sară. Odată, fiind mic, am mers cu părinții și una din surori să aducem o căruță cu fân de la bunici din satul Suha, comuna Mălini. Pentru a intra în grădina unde erau căpițele de fân, trebuia să trecem peste un șanț care despărțea șoseaua principală de grădină. Tata a adus niște scânduri de la o mătușa de-a noastră încercând să improvizeze un podeț, dar degeaba… Rândunica a sărit peste podeț și din viteza respectivă am plonjat de pe banca din căruță direct în picioarele ei. În urma impactului mi-au sărit două măsele și mi s-a umflat falca încât nu reușeam să mai văd. Nu m-au dus la medic… La țară trebuia să se întâmple ceva foarte grav ca să cheme salvarea sau să mergi la doctor. Cu toate că mi s-a întâmplat asta nu puteam s-o urăsc, am rămas doar cu o frică de cai.

Ne era dragă tuturor din familie. I se supunea foarte mult tatei și la fel de mult și fratelui Costică (Dumnezeu să-l ierte). Între dânșii exista o conexiune ce nu poate fi descrisă. La vârstă de 9 ani, fratele Costică, cu unul dintre vecinii noștri, Costel Țurcanu, au mers în pădure ca s-o ducă pe Rândunica la păscut. Ghinionul a făcut ca fratele Costică și Rândunica să treacă printr-un loc mlăștinos și s-au scufundat până la piept. Totul s-a petrecut în pădurea de pe Săscuța. Eu aveam în jur de 5 ani. Întâmplarea a făcut să fiu în apropiere, dar nu știam nimic. L-am văzut pe vecinul nostru cum fugea foarte tare țipând că se scufundă Costică și iapa. Am fugit și eu după el. Părinții împreună cu vecinii au fugit să-i salveze. S-au chinuit destul de mult. Cine știe ce era în sufletele lor. Care și pe cine voia să salveze. Eu și frații ceilalți am rămas acasă plângând, rugându-ne ca Dumnezeu să-i salveze.

După ce i-au scos din nămol, au venit acasă și le-au făcut baie. Fiecare dintre noi avea lacrimi. Ne-am bucurat că au scăpat cu viață. Odată, fratele Costică și verișorul Dionisie (cel care s-a deghizat într-un an în Moș Crăciun) au decis să meargă cu Rândunica în țarnă la păscut. Le-am zis să mă ia și pe mine. A trebuit să mă urc călare împreună cu dânșii, stăteam în mijloc; eram mai mult leșinat de frică decât viu. La un moment dat, trebuia să trecem un pârâiaș pe la Nicolae Rotaru. Îi cunoșteam meteahna: știam că nu va trece prin apă și va voi să sară. Atunci am coborât și i-am lăsat să treacă singuri. M-am urcat din nou și când am ajuns în țarnă trebuia să trecem prin mlaștinile din Pârâul lui Molac. Aceeași poveste, am coborât pentru că știam că va vrea să sară. După am ajuns în locul cu aluni. Pe Rândunica am lăsat-o să pască liber și noi am cules alune.

De fiecare dată când se întorcea tata de la muncă, eu și frații mai mici ieșeam în întâmpinarea lor. Ne urcam repede pentru a ne trage cu căruța în jur de 100-150 de metri. Rândunica știa acest lucru, se oprea singură, după care își continua drumul spre casă.