Pelerinajul la Mănăstirea Vatopedu

În primul pelerinaj efectuat în Sfântul Munte Athos, după ce am vizitat Mănăstirea Dionisiu, Mănăstirea Sfântul Pavel și Schitul Lacu, în următoarea zi când am vizitat 8 mănăstiri, am fost și la Mănăstirea Vatopedu.

Drumul până la mânăstire a fost mai lung, șerpuind printre dealurile și pădurile din munte cu vegetație specific mediteraneană. La un moment dat am ajuns la un punct de control, care este singurul de astfel din Sfântul Munte, înafară de cel din portul Dafni în care sunt verificați pelerini la plecarea din munte. Am înțeles de la ghid că persoana de control după ce ridică bariera anunță la Mănăstirea Vatopedu numărul pelerinilor care urmează să ajungă să viziteze mănăstirea sau să se cazeze.

Ajunși la mănăstire, am fost întâmpinați la intrare deasupra porții de Icoana Maicii Domnului Pirovolitisa (Împușcata) și imediat pe partea dreaptă de un călugăr care ne-a întrebat dacă suntem doar în vizită sau ne și cazăm. Pe partea stânga era magazinul în care am intrat pentru cumpărături după ce ne-am închinat în biserică și la icoanele făcătoare de minuni: Maica Domnului Vimatarisa sau Ctitoriţa, Maica Domnului Paramitia (Mângâietoarea), Maica Domnului Esfagmeni (Înjunghiata), Maica Domnului Antifonitria (împotrivă Glăsuitoarea), Maica Domnului Eleovritissa (Izvorâtoarea de ulei), Maica Domnului Pantanassa (Atotîmpărăteasa).

Tot aici ne-am închinat la cea mai mare parte din Brâul Maicii Domnului împletit de dânsa din păr de cămilă și pe care l-a purtat și când îl avea în pântece pe Iisus. De asemenea, ne-am închinat și la capul Sfântului Ioan Gură de Aur care are urechea stângă întreagă, ureche la care Sfântul Apostol Pavel ii tălmăcea scrierile sale. În mănăstire se mai găsesc moaștele a peste 200 de sfinți, o bucată din Sfânta Cruce a Mântuitorului și Crucea Împăratului Constantin cel Mare.

Eram toți cuprinși de emoții, unii dintre noi cu greu și-au stăpânit lacrimile. Ghidul ne-a povestit că un pelerin rus venise să se închine la Sfânta Icoană Pantanassa pentru că avea o fetiță bolnavă de cancer. Când s-a întors acasă, curtea casei sale era plină de oameni pentru că-i murise fetița. Atunci cuprins de durere a căzut peste sicriul fetiței având în mână o iconiță a Maicii Domnului Pantanassa și brâul cu sticluța de ulei pe care le primește fiecare pelerin care se închină la această mănăstire. Pe loc s-a întâmplat o mare minune, fetița înviind.

„Despre această mănăstire, închinată Bunei Vestiri a Maicii Domnului, se spune că a fost construită de împăratul Teodosie cel Mare. Aceasta s-a petrecut astfel: Fiind furtună pe mare și fiul împăratului, Arcadie, călătorind cu o corabie, pe când se afla pe punte, a fost luat de un val și aruncat în mare. După multe căutări zadarnice, cei care îl însoțeau, deznădăjduiți, au renunțat la gândul de a-l mai găsi și, întristați, au tras corabia la un liman care se afla în apropiere, chiar în locul în care se află astăzi mănăstirea. Când au coborât pe uscat l-au aflat pe copil dormind liniștit sub o tufă de rugi. Plini de bucurie l-au trezit și l-au întrebat cum a ajuns acolo. Atunci el le-a spus că, atunci când a căzut în mare, a văzut o femeie frumoasă, în haine strălucitoare, care l-a luat de mână și i-a spus să nu-i fie frică. După ce l-a scos la uscat, s-a făcut nevăzută. Au înțeles cu toții că a fost Maica Domnului. Aflând împăratul Teodosie despre toate acestea, s-a hotărât să zidească, drept mulțumire, o mănăstire în cinstea Maicii Domnului. Numele mănăstirii de „Vatopedu” vine tot de la această minune, căci „Vatopedu”, în traducere, înseamnă „copilul din tufe”.
Pe la începutul secolului al X-lea, mănăstirea a fost distrusă de pirați, iar la anul 972 a fost refăcută de trei ctitori: Atanasie, Antonie și Nicolae. În această mănăstire au viețuit și sunt cunoscuți un număr de patruzeci și trei de sfinți, între care Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Nicodim, principele Rațco împreună cu tatăl său, regele Ștefan Nemania (care mai târziu, în călugărie au luat numele de Sava și Simion), Sava cel nebun pentru Hristos, Cuviosul Evdochim, Sfântul Maxim Grecul – luminătorul rușilor, Cozma Etolul, noul cuvios Ioachim și alții. Mulți împărați bizantini au ajutat Mănăstirea Vatopedu, precum Constantin al IX-lea Monomahul, Mihail al VII-lea, Nichifor Votaniadis, dinastia Comnenilor, Andronic al II-lea Paleologul, Ioan Cantacuzino și alții. De asemenea, au ajutat-o domnii Serbiei și țarii Rusiei. Foarte mult au ajutat-o Voievozii Moldovei și Valahiei, precum Ștefan cel Mare și Sfânt, Neagoe Basarab, familiile domnești Ghica, Cantemir, Mavrocordatu, Calimahi, Moruzi, Ipsilanti și Șuțu”.

La primul pelerinaj îmi amintesc că băiatul elev la teologie și-ar fi dorit mult să rămână la această mănăstire. Din auzite, am înțeles că s-a călugărit într-o mănăstire din județul Vaslui.
Îmi amintesc că în al doilea pelerinaj, părintele care ne-a dus cu mașina ne spunea că undeva în dealul din fața mânăstirii este locul cu cei doi călugări afurisiți care s-au învoit să slujească cu catolicii.

Din păcate de câte ori am fost în pelerinaj în Sfântul Munte niciodată n-am fost cazaţi la această sfântă mănăstire.

Doresc să-i mulţumesc Părintelui Vlad Pimen pentru îngăduinţa de a posta pe blog fragmente din cartea Sfinţiei Sale: ” Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii Domnului – Editura Buna Vestire”.

 

Minunea Sfântului Nicolae – Mănăstirea Stavronichita

În biserica Mănăstirii Stavronichita din Sfantul Munte Athos se află icoana Sfântului Ierarh Nicolae, care a fost găsită în mare.
Odată, părinții mănăstirii au ieșit la pescuit și, aruncând mreaja în mare, când au tras-o la mal au văzut că în loc de pește, în mreajă se află icoana Sfântului Ierarh Nicolae, având pe frunte o scoică. Când au dezlipit scoica de pe locul unde fusese lipită, a început să curgă sânge, după cum se poate vedea până astăzi, iar pe mal, pe locul unde au ieșit din mare, a izvorât un izvor cu apă dulce.

Doresc să-i mulţumesc Părintelui Vlad Pimen pentru îngăduinţa de a posta pe blog fragmente din cartea Sfinţiei Sale: ” Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii Domnului – Editura Buna Vestire”.

Bucuria de a dărui

În acest articol vreau să scriu despre bucuria de a dărui, despre bucuria din ochii și sufletul copiilor când primesc daruri de la Moș Crăciun.

Și anul acesta, ca în anii precedenți, am răspuns invitației Georgianei Vieru de la Fundația Bethany de a lua scrisori de la Moș Crăciun pentru copiii din satele județului Iași.

În primul an, mai exact în urmă cu trei ani, Georgiana a făcut propunerea colegei noastre de la HR, care ne-a transmis-o, la rândul ei, nouă. În câteva secunde au fost deja colegi care au acceptat provocarea. Scrisorile erau scrise și desenate chiar de copiii care așteptau darurile de la Moș Crăciun.

Fiecare copil cu dorința lui: unii doreau mai mult, alții mai puțin. În primul an majoritatea doreau ghetuțe, abia după ce am ajuns la ei am înțeles de ce. Era un sătuc destul de sărăcăcios, din care aproape că nu reușeam să ne scoatem picioarele din noroi. Unul dintre copii dorea 2 portocale; desigur, colegul care a tras scrisoarea i-a cumpărat și haine, ghetuțe, dulciuri și jucării. Copilul nu putea să-și care cutia pentru că era mai mare decât el. O fetiță încerca să-și care singură cadoul primit, dar nu se vedea decât cadoul care se mișca. Unii nici măcar nu voiau să-i lase pe părinți să-i ajute. Retrăiesc și acum emoțiile puternice din acel an. Era o bucurie și emoție în jur! O parte dintre noi nu-și puteau stăpâni lacrimile.

Anul acesta am mers la școala din localitatea Comarna. Ca de fiecare dată, colegii de la Fire Credit s-au mobilizat și au cumpărat cadouri pentru toți copiii de la grădiniță până în clasa a V-a inclusiv. În ultima săptămâna era un freamăt la noi în firmă: fiecare coleg aducea cadoul și-l preda la depozitul lui Moș Crăciun (una din sălile de la formare). În fiecare an am avut sprijinul colegului nostru Irinel, care s-a sacrificat pentru câteva ore să facă „saună” în hainele lui Moș Crăciun, jucându-și foarte bine rolul.

În această dimineață ne-am mobilizat o parte din colegi la cărat cadourile în mașini. Nu era persoană care să nu fie emoționată. Odată ajunși la școală am descărcat cadourile pe clase. În prima clasă se găseau cei de la grădiniță care ne intâmpinau cu „bună ziua” de fiecare dată când intram cu cadourile.

Moș Crăciun a mers în cancelarie să se îmbrace. Am mers și l-am luat de braț împreună cu un învățător și l-am dus în clasa unde așteptau copiii foarte emoționați. Toți strigau cât îi țineau plămânii: „Moș Crăciun, Moș Căciun”. Odată intrați în clasă ne-au cântat un cântecel. Aveau și felicitări pentru Moș Crăciun. Unii au spus și poezii. Desigur că Moș Crăciun avea ajutoare care și-au făcut foarte bine treaba. La copiii de grădiniță veniseră și o parte din părinți. La unul venise bunica lui, care s-a lăsat fotografiată cu cadoul.

După ce am terminat de împărțit cadourile celor micuți, am mers în celelalte săli.

La clasa a IV-a un copil ne-a recitat o poezie ce ne-a făcut să plângem toți. La clasa a V-a două fete ne-au încântat auzul cu un colind foarte frumos. Una dintre fete avea o voce care ne-a mișcat profund pe toți.

Personal, fiind o persoană religioasă nu mi-a scăpat din vedere o machetă cu o biserică făcută de unul dintre copii. Pe holul mare, pe lângă multe alte tablouri cu motive didactice am văzut și un tablou cu iconițe pe care va rog să-l vedeți în galerie.

În acel moment mi-au venit în minte câteva versete din Biblie: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu”, „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide”. Mintea mi-a fugit la copiii care au cerut în scrisori și au așteptat vreme de o lună venirea lui Moș Crăciun.

Se spune că fericirea este a celui care dăruiește. Am convingerea că așa este analizând încă o dată emoțiile și bucuria pe care fiecare coleg o afișa de la ridicarea scrisorii până la cumpărarea cadourilor și dăruirea către copii.

Dăruind vei dobândi!

Zăpadă virgină

În anul 2007 după o lungă perioadă de căutare al unui loc de muncă, am decis să plec din Suceava în Iași.

Am început să lucrez în asigurări unde i-am cunoscut pe Cezar și Alina, care făceau parte din aceeași echipă cu mine. Am simțit din prima clipă că sunt oameni buni și pot să am încredere în ei. În cadrul aceleiași companii am avut mai mulți prieteni, dar în acest articol mă voi rezuma doar la Alina și Cezar. Pe măsură ce timpul trecea și începeam să ne cunoaștem mai bine, începusem să avem confidențe și cât mai multe ieșiri împreună. În acest moment îmi amintesc cu drag chiar și de clipele când nu aveam bani decât de covrigi de la un chioșc din Podul Roș. Ei n-au ținut cont de acest aspect: conta doar sufletul și omenia dintre noi.

În primul an de muncă am mers cu dânșii împreună cu familia șefei noastre și alți colegi la Durău pentru un weekend. A fost superb, am urcat muntele Ceahlău, am mers la discotecă, într-o seară am făcut grătar, pe scurt, ne-am simțit foarte bine. După weekendul petrecut la Durău, la doar câteva săptămâni, am mers o săptămâna la mare și la fel, a fost foarte bine.

Timpul trecea și relația de prietenie dintre noi se lega și mai mult. Așa că la începutul anului 2009 i-am invitat să vină la mine în satul Păiseni, județul Suceava. Erau sărbătorile de iarnă. Ei au ajuns în prima zi de Crăciun. Mă bucurasem foarte mult de vizita lor. Familia mea a fost încântată să-i cunoască. Ne-au adus cadouri mie și mamei. Tata era deja plecat la mănăstire pentru a se călugări.

După ce am stat la masă, ne-am echipat pentru a ieși în pădure. Am luat și o săniuță cu noi. Am urcat pe ulița care duce la mănăstire, după care am început să intrăm în pădure. Despre fiecare poiană prin care treceam le povesteam amintirile care mă legau de acele locuri, iar ei erau foarte încântați de poveștile mele și de peisajul mirific care ne înconjura. Pădurea toată era îmbrăcată ca o mireasă. Mi-au mărturisit că era pentru prima dată când mergeau în pădure iarna și călcau pe zăpadă virgină. Ochii le sclipeau de fericire. Bucuria din sufletul meu era cu atât mai mare cu cât îi vedeam fericiți. Am parcurs tot drumul prin zăpadă, prin toate cele 7 poieni. Pe alocuri ne bulgăream, ne trăgeam cu sania, și chiuiam de răsuna toată pădurea. După ce am ajuns în ultima poiană, am decis să ne întoarcem pe alt drum și anume pe Săscuța, astfel că am coborât pe piciorul lui Vasile Rarița. Am făcut foarte multe fotografii.

La fel și de drumul și de râul Săscuța mă legau foarte multe amintiri, motiv pentru care am lansat invitația de a veni și vara pentru a merge la cules de fragi, zmeură și mure. Le-am arătat locul unde mi-ar plăcea să fac nuntă, dacă Domnul va binevoi. Ne-am potolit setea cu apă de la un izvor de la locul numit La Cabană. Spre seară ne-am întors acasă unde ne-am întâlnit cu o parte din frații mei. Seara am ascultat poveștile mamei lângă sobă. Ne simțeam foarte bine. A două zi după ce am servit masa am plecat la pârtia de schi de la Văleni-Stânișoara. La fel a fost o atmosfera foarte plăcută. Seara ne-am întors acasă pentru o altă repriză de povești spuse de mama. Am mers la somn destul de târziu.

Dimineață am plecat spre Iași, lăsând în urmă satul natal cu oamenii și poveștile lui.

Pelerinajul la Schitul Kavsokalivia

Asa cum v-am spus în articolul Pelerinaj la Peștera Sfântului Nil – Izvorâtorul de mir, după vizitarea peșterei ne-am îndreptat spre Schitul Kavsokalivia.

Pe drum ne prinsese un pic ploaia. Odată ajunși la schit am fost primiți de către starețul schitului care ne-a cazat în camere de câte trei-patru persoane. Ne aștepta cu mâncarea caldă pentru că știa că trebuie să ajungem. Era postul mare. Mâncarea a fost foarte bună: se vedea că a fost binecuvântată.

Știu că la mănăstiri este obiceiul ca bucătarul să meargă dimineața să ia binecuvântare de la stareț și de la Icoana Maicii Domnului. Unii își iau foc cu o lumânare de la candela din fața icoanei, pentru a aprinde focul de la bucătărie.

După ce am mâncat am cumpărat suveniruri de la părintele, mulțumindu-i pentru ospitalitate. Apoi ne-am îndreptat la camere pentru primenire.

La puțin timp am ieșit să vizităm mormântul Sfântului Acachie Kavsokalivitul și chilia părintelui Porfirie. Am făcut fotografii, peisajul era superb. O liniște deplină care făcea duet cu zgomotul valurilor. În zonă își făcuse casă un creștin care a renunțat definitiv la lume. Am trecut și pe lângă casa acestui creștin, am și poposit nițel pe o banca din curtea lui. Ne spuneam în sinea noastră: „ce-ar putea fi mai frumos de atât?: să ai în față cât cuprinzi cu ochii marea și în spate să simți puterea muntelui, toate împletindu-se cu rugăciunea către Dumnezeu, Maica Domnului și toți sfinții”.

La venirea serii trebuia să aprindem focul, așa că am mers la niște băieți din Albania care locuiau acolo și le-am cerut un topor pentru a face surcele de aprins focul. Cum am crescut la țară mi-a fost foarte ușor să aprind focul spre surprinderea celorlalți. La un moment dat nu mai puteam sta de căldură, a trebuit să deschidem ferestrele.

O altă magie, sunetul focului și vuietul valurilor care se izbeau puternic de mal. Organizatorul grupului începea să fie preocupat deoarece exista riscul să nu mai circule vapoarele. Seara târziu ne-am făcut rugăciunile și am mers la somn. Băieții din Albania aveau niște molari pentru transportarea bagajelor sau a pelerinilor care doreau acest lucru. Dimineață ne-am trezit, părintele venise de la chilia lui, ne-a pus la masă, după care am vizitat biserica mare. Era foarte veche, dar de o frumusețe și pace deplină. Ne-am închinat, după care am cântat câteva tropare. Cu noi mai era și un grup de pelerini ruși.

Cu toții i-am mulțumit lui Dumnezeu și părintelui pentru tot și ne-am îndreptat spre Schitul Sfânta Ana.

Să nu ne lenevim a citi sfintele cărți

Mulți din necitirea Sfintelor Scripturi au căzut din dreapta credință și, rătăcindu-se, au pierit. Iar alții, citind sfintele cărți, fiindcă n-au avut cunoștința deplină, și aceia de asemenea, au căzut din calea cea dreaptă, lăsându-i Dumnezeu să cadă pentru mândria lor, deoarece, cu toate că citesc , nu împlinesc voia Domnului. Omul cărturar, de este bețiv, nu se poate îndrepta spre calea mântuirii. Dacă cineva, neștiind Scriptura, s-ar face înțelept, acela este ca un stâlp sau ca un gard care șade fără proptele și când suflă vântul, cade. Așa și cel ce se face înțelept, dar pentru că nu știe Sfânta Scriptură, când suflă asupra lui vântul păcatului, cade, neavând sprijin din cuvintele Sfintei Scripturi.

Iar dacă înțelepciunea și cunoștința Scripturii ar fi împreuna la om, acestea sunt ca cei doi ochi în trup, văzând toate în chip desăvârșit. Că, precum păsărilor li s-au dat două aripi, ca să scape de cursele oamenilor, la fel și oamenilor li s-au dat Sfintele Scripturi, ca să izgonească toată înșelăciunea vrăjmașilor diavoli, cu care vânează pe toți. Că pe unul cu mânie îl umple, iar pe altul cu zavistia îl lovește; pe unii la furt și la strâmbătate îi îndeamnă, iar pe alții la priveliști lumești și la jocuri îi atrage. Pe unul la beție și la desfrânare îl amăgește, iar pe alții cu mândria îi biruiește și la zgârcenie îi învață. Pe unii la lucruri deșarte și la cântări lumești îi deprinde, iar pe alții îi biruiește cu lenea, ca să nu meargă la biserică, și pe mulți îi amăgește ca să-i depărteze de Dumnezeu și de Împărăția cerului.

Însă Dumnezeu a descoperit oamenilor, prin sfintele cărți, toate smintelile vicleanului diavol, ca să nu înșele pe cei ce se tem de El. Și ne-a dăruit Dumnezeu împotriva diavolului, Sfânta Cruce, iar împotriva curselor lui,  sfintele cărți, pe care ascultându-le și făcând cele scrise în ele, vom câștiga viața veșnică și sălășluirea împreună cu sfinții, în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava, în veci. Amin

Sfântul Ioan Gură de Aur

Sursa fotografie: Ioan Pan, cu mulțumire pentru acordul dat în utilizarea fotografiei!