Când eram copil, în fiecare primăvară, în luna mai, mergeam cu surorile și vecinii noştrii la cules lăcrămioare. Ne duceam în țarna de după deal sau după Prisos (pădurea care l-a inspirat pe Nicolae Labiș), pentru că acolo creșteau foarte multe lăcrămioare. În plus găseam într-un loc de la marginea Prisosului flori de Bobocei (mai denumite și Bujorul galben), care sunt ocrotite de lege. Pentru a ajunge în țarnă treceam pe lângă cooperativa din sat, pe lângă unul din locurile noastre de joacă, după care urcam ulița lui Petrea Sandu. I se spunea așa pentru că el locuia în capul ulitii. Totuși, între timp ulița s-a mărit. Deși din spusele oamenilor mai în vârstă am înțeles că în trecut i se spunea Ulița cea mare. Imediat ce se termina ulița intram în țarna cu pășuni, și tot felul de tufișuri specifice locului.
Era o adevărată plăcere să mergi prin aerul curat și iarba care începea să depășească 10 -15 cm. Iarba avea o culoare verde cum numai în acea perioada puteai s-o întâlnești, sau în verile ploioase. După ce culegeam buchetele de lăcrămioare de abia le puteam ține în mâna; ne întorceam voioși acasă, spunându-ne că nu vom da flori niciunei femeie care ne va cere.
După deal sau Prisos aveau pământ mălinarii, care au pus un paznic să aibă grijă de pământurile lor. Începând cu luna mai, nu mai aveai voie să dai vitele sau oile în această țarnă, cât și toamna până în septembrie târziu, deși în țarna din satul nostru după luna august vitele începeau să pască liber. Acest paznic avea o faimă de speriat, lua vitele care le găsea pe pământurile mălinarilor și le ducea la Ocolul Silvic din Mălini, unde trebuia să plătești amendă dacă le voiai înapoi.
Pe acest paznic îl chema Buga, și auzisem o grămadă de povești despre el, încât îmi era frică să-l întâlnesc vreodată prin acele locuri, deși, în general, oamenii mergeau pe o cărare care străbate dealul pentru a ajunge la Mieluşoaia, de unde de foarte multe ori luau mașinile de ocazie pentru a ajunge la Fălticeni.
Într-o duminică ne-am strâns mai mulți copii și am mers la lăcrămioare. Un coleg de clasă cu alți vecini de-ai lui, toți de pe ulița lui Petrea Sandu, s-au sfătuit să se deghizeze și să vină să ne sperie. Colegul meu, Nelucu Solomon, și-a pus un cojoc întors pe dos, cu o căciulă de miel pe cap, și o pereche de cizme lungi de gumă. În timp ce noi culegeam lăcrămioare lângă un gard, într-un loc umbros, apare colegul deghizat la o distanță de circa 20 metri de noi și a dat cu furca în gard lângă o tufă de aluni, urlând cât putea, că noi călcăm iarba. În acel moment am crezut că vom muri de spaima, le-am prins pe două dintre vecinele mele de mâini – Getuca și Marinela – și am luat-o la fugă de nu ne puteau prinde nici cei mai buni alergători. Nici dacă fugea moartea după noi nu prindeam asemenea viteză! Unele dintre loturile de pământ erau despărțite prin garduri, șanțuri, etc. Noi nu mai vedeam nimic, săream peste ele ca și când nici n-ar fi existat. Până și-au dat seama și ceilalți copii din grup, noi trei aveam un avans de câteva sute de metri. În câteva minute am ajuns la șoseaua care duce spre Mălini, după care am continuat să alergăm pe ogoarele din Moalna. Ceilalți au realizat că este o farsă. Eu și vecinele nu înțelegeam de ce nu ne ajung ceilalți copii din urmă. La un moment dat, colegul deghizat și-a dat seama că gluma s-a îngroșat și fugea după noi strigând să ne oprim. În momentul în care începea să alerge după noi, începeam iarăși să fugim; ne-am oprit doar după ce și-a aruncat hainele de pe el. Nu mai aveam mult și ajungeam la podul de la Recea – Moldova.
Într-un final ne-am oprit. Colegul nu știa cum să-și ceară iertare, îi era frică să nu afle părinții noștri, dar și mai mult să nu se audă la școală. Știa că va fi pedepsit. Lucru care s-a și întâmplat deoarece întâmplarea a ajuns la urechea altor copii și în felul acesta, la urechea dirigintei, care a avut grijă să-l pedepsească.
Sursa foto: http://www.gradina-online.ro
