Lună: iulie 2017

Fotografii

Pelerinaj la Mănăstirea Sfântul Pavel – Sfântul Munte Athos

| Stelica Macovei

După ce-am vizitat Mănăstirea Dionisiu, a doua zi am pornit pe jos înspre Mănăstirea Sfântul Pavel. Am mers pe o cărare îngustă printre stânci şi buruieni pe deasupra mării. Recunosc că îmi era un pic frică să nu mă duc în prăpastie. La un moment dat am ajuns pe un tapșan pe malul mării unde era un turn vechi, după care ne-am îndreptat spre mănăstire. Am ajuns la locul unde Maica Domnului i-a poruncit împărătesei Maro să se oprească şi să nu mai înainteze întrucât de acolo începe împărăţia ei.

În această mănăstire se păstrează darurile care au fost aduse de Magi la Naşterea Mântuitorului Hristos: aur, smirnă şi tămâie. Ele au fost aduse la mănăstire de împărăteasa Maro, fiica regelui Serbiei, Brancovici. Acesta, fiind biruit de turci, a fost nevoit să-i dea de soţie sultanului Murad al II-lea pe fiica lui, Maro. Sultanul i-a îngăduit să trăiască în credinţa creştinească. Maro l-a crescut pe Mahomed al II-lea, fiul sultanului de la prima soţie, ca pe copilul ei. Mai târziu, acest Mahomed va cuceri Constantinopolul.

Evlavioasa Maro, gândindu-se şi la moartea sa, a cerut voie sultanului să se retragă undeva la linişte. Sultanul i-a îngăduit să meargă la Seres, în Grecia. În 1470, Maro a venit cu corabia la Sfântul Munte, la limanul Mănăstirii Sfântul Pavel. Adusese cu ea darurile Magilor (aur 14 bucăţi, smirnă 62 bucăţi şi tămâie înşirată pe sîrmă), pe care voia să le dăruiască mănăstirii. A coborât din corabie şi se îndrepta spre mănăstire ducând în braţele sale acele daruri. I-au ieşit în întâmpinare stareţul împreună cu preoţii, îmbrăcaţi în veşminte. La jumătatea drumului care duce spre mănăstire şi unde astăzi se află un paraclis, s-a auzit deodată o voce femeiască venind din înălţimea cerului şi zicând: „Maro, opreşte-te! Să nu mergi mai departe! De aici începe împărăţia altei Regine, a Împărătesei cerurilor, a Doamnei Născătoare de Dumnezeu, îngrijitoarea, acoperitoarea, doctorul şi păzitoarea Sfântului Munte”.
Auzind aceste cuvinte împărăteasa Maro s-a oprit înspăimântată. Apoi, dăruind sfintele daruri şi celelalte odoare pe care le adusese stareţului şi părinţilor, s-a întors la corabie, nevrând să o mai supere pe Maica Domnului, Stăpâna acestui loc sfânt.

În biserica mănăstirii se află moaşte de la 98 de sfinţi, dintre care amintim: capul Sfintei Muceniţe Nimfodora şi o parte din mâna dreaptă a Sfintei Muceniţe Mitrodora; o parte din capul Sfântului Antim, episcopul Nicomidiei; părticele de la: Sfântul Ioan Cucuzel, Sfântul Lazăr cel a patra zi înviat, Sfântul Luca Evanghelistul, Sfântul Mucenic Artemie, Sfântul Gherasim Kefalonitul, Sfântul Nectarie de Eghina, Sfântul Apostol Filip, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Evanghelist Matei, Sfânta Teofana Împărăteasa, Sfântul Sfinţit Mucenic Elefterie, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, Sfântul Ioan Rusu, Sfântul Ioasaf al Indiei, Sfântul Petru Atonitul, Sfânta Mucenița Fevronia, Sfânta Mucenița Marina, Cuvioasa Macrina.
Se mai află şi două bucăţi mari din Lemnul Sfintei Cruci, precum şi icoana Maicii Domnului numită «Oglinda», pe care împărăteasa Teodora, soţia lui Teofil, luptătorul împotriva sfintelor icoane, o păstra în camera ei; pe o parte era icoana Maicii Domnului, iar pe spate era oglindă. Noaptea o întorcea şi se ruga la Maică Domnului, iar ziua o folosea ca oglindă, ca să nu fie cunoscută de soţul ei.

Din păcate în primul pelerinaj n-am putut să ne închinăm decât în biserica la Icoana Maicii Domnului numită Mirovlitisa (Izvorâtoarea de Mir), după care a trebuit să aşteptăm o maşină de la Schitul Lacu care să ne preia. Într-un alt pelerinaj pe care l-am avut la Mănăstirea Sfântul Pavel, am avut ocazia să particip la toate slujbele din zi (Vecernia, Pavecerniţa, Utrenia şi Sfânta Liturghie care se fac împreună după miezul nopţii. Un lucru foarte interesant care mi s-a întâmplat în toate pelerinajele din Sfântul Munte Athos a fost faptul că deşi uneori simţeam oboseala de peste zi, noaptea mă trezeam înainte de a suna telefonul, indiferent că era miezul nopţii, ora 2.00 sau 4.00 dimineața, trăiam slujbele la o intensitate foarte mare. În primul pelerinaj nu-mi dădeam seama dacă întâlnesc oameni (mă refer la călugări, sau preoţi) sau dacă erau îngeri în chip omenesc. Aici la această mănăstire stareţul are obiceiul ca în timpul utreniei să meargă o dată sau de câteva ori cu o lumânare aprinsă în mâna, prin faţa fiecărui călugăr sau pelerin care stă în strană (scaun). N-am aflat motivul, cineva spunea că verifică dacă nu doarme careva, sau poate este un mod de a binecuvânta.

O minune legată de Mănăstirea Sfântul Pavel care m-a impresionat foarte mult (am plâns în timp ce o citeam) este următoarea: părintele Andrei, care mai târziu a ajuns stareţ, se afla la metocul mănăstirii, la Monoxiliti, care se află mai la o margine a Sfântului Munte, aproape de Uranopolis. Într-una din zile, coborând la mare să aducă câteva lemne pe care le avea adunate, a văzut o femeie îmbrăcată în negru stand pe o piatră, în mâna femeia avea trei cărţi. Când a văzut-o, părintele Andrei a rămas nedumerit. S-a apropiat de ea şi a întrebat-o: „Cine eşti şi ce faci aici? Poate ai nevoie să te ajut cu ceva!”. Atunci femeia i-a zis: „Eu sunt Stăpâna acestor locuri. Într-o carte îi scriu pe cei care vin în Sfântul Munte şi rămân pentru totdeauna, în a doua pe cei care vin şi se nevoiesc un timp, apoi pleacă, iar în a treia pe cei care doar vizitează şi pleacă”.
Părintele Andrei a privit-o nedumerit şi luându-şi lemnele a plecat spre casa unde locuia. S-a dus apoi în bisericuţă să-şi facă Vecernia. Când s-a uitat la icoana Maicii Domnului a tresărit: avea acelaşi chip ca femeia pe care o întâlnise. A ieşit în grabă din biserica şi a plecat spre mare. Când a ajuns, nu a mai găsit-o. Atunci, cu lacrimi în ochi a rugat-o pe Maica Domnului să i se arate din nou. Pe când se ruga a simţit o mireasma foarte plăcută, dar pe Maica Domnului nu a mai văzut-o.

Trag nădejde că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu se va milostivi şi de mine păcătosul şi mă va scrie în cartea vieţii şi îmi va fi mijlocitoare la dreapta judecată.

Doresc să-i mulţumesc Părintelui Vlad Pimen pentru îngăduinţa de a posta pe blog fragmente din cartea Sfinţiei Sale: ” Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii Domnului”.

[Best_Wordpress_Gallery id=”10″ gal_title=”Pavel”]

Fotografii

Pelerinaj la Manastirea Dionisiu – Sfantul Munte Athos

| Stelica Macovei

În pelerinajul de la Ierusalim am cunoscut o familie din Neamţ care mi-a spus că ştiu un preot care organizează plecări în Sfântul Munte. Cum îmi doream atât de mult să ajung acolo, am luat numărul de telefon şi am sunat. Preotul mi-a dat numărul de telefon al organizatorului şi am căzut de acord să plec în toamna lui 2009, doar că lucrurile n-au ieşit cum am vrut eu, abia după ce am fost în Sfântul Munte am înţeles de la alţi pelerini că se ajunge destul de greu din cauza ispitelor care apar pe parcurs.

Nici eu nu am fost scutit, îmi luam concediu şi eram anunţat că nu se mai merge din diverse motive cum ar fi: că nu era grupul format, altădată că era furtună pe mare sau alte alte motive orânduite de Dumnezeu şi Maica Domnului patroana Sfântului Munte. Şi totuşi Bunul Dumnezeu m-a ajutat să plec în primăvară anului 2010. Am plecat de la Iaşi la Bacău pentru a mă întâlni cu ceilalţi pelerini, un licean din Cajvana, un student la teologie din Botoşani, un student la medicina, 3 bărbaţi din judeţul Bacău şi un domn din Râmnicu Vâlcea cu cei 2 copii ai săi. Am ajuns în Bucureşti, am făcut un popas la Mănăstirea Cernica, după care am plecat spre Grecia pe la miezul nopţii, prin Bulgaria şi am ajuns dimineaţa în portul Ouranopolis. Am aşteptat în jur de 2 ore, după care ne-am urcat pe vapor şi am început călătoria spre Sfantul Munte. Odată suiţi pe vapor, ne-am ocupat câteva locuri, am mâncat ce aveam prin rucsace, după care am ieşit pe vapor să admirăm peisajul şi să facem poze. Eram urmăriţi de foarte mulţi pescăruşi care aşteptau mâncare de la pelerini. Am văzut cum un călugăr le dădea pâine şi pescăruşii veneau şi ciupeau pâine din mâna lui. Am încercat să fac şi eu la fel, dar nu am reuşit, din contra un pescăruş şi-a făcut nevoile pe faţa mea :).

După vreo jumătate de ora au început să se vadă şi mănăstirile din Sfântul Munte. Personal, m-am îndrăgostit pe loc şi prin minte îmi trecea deja că mi-ar plăcea să mă stabilesc acolo. Îmi aminteam că înainte de plecare părintele de la Piatra Neamţ îmi spusese că este foarte diferit, că sunt mănăstiri foarte vechi şi trapeze care au chiar 1000 de ani. Vaporul oprea la fiecare mănăstire de pe malul mării pentru a coborî pelerini sau maşinile cu marfă ale mănăstirilor (fac menţiunea că nu se poate merge cu maşina personală pe Muntele Athos) sau pentru a se urca alţii. În drumul nostru am trecut şi pe lângă Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon, la care am înţeles că se obţine foarte greu cazare. Mi-am zis în sufletul meu oare am vreo şansă în viaţa mea s-o vizitez? Ne-am continuat drumul şi am ajuns la primul nostru obiectiv Mănăstirea Dionisiu, eram cuprins de o emoţie puternică, am urcat drumul până la mănăstire, îmi amintesc că la poartă era un călugăr foarte bătrân care mi s-a părut că avea o boală la ochi, ne privea pe toţi cum intram in curte, recunosc că începuse să-mi fie frică, frică de păcatele săvârşite până atunci. Venise un alt călugăr care ne-a condus la arhondaric unde am fost primiţi cu rahat grecesc, apă şi un păhărel de ouzo, după care am completat fiecare datele într-o condică şi am mers la dormitor. Ardeam de nerăbdare să vizitez biserica, să particip la prima slujba. Şoferul ne-a spus că deasupra mănăstirii se află peştera Sfântului Nifon patriarhul Constaninopolului pe care personal n-am vizitat-o atunci (îmi era frică de înălţime) abia 6 ani mai târziu. Am vizitat în schimb mormântul sfântului Nifon şi osuarul mănăstirii. După-amiază am participat la slujba de vecernie, după care am mers la masă cu cu obştea mănăstirii şi ceilalţi pelereni.

Noaptea am participat la utrenie, când s-au scos spre închinare Sfintele Moaşte: mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul, un dinte al Sfântului Ioan Gură de Aur şi mici părticele din moaştele Sfântului Evanghelist Luca şi ale Sfântului Arhidiacon Ştefan, cât şi o bucată din lanţul Sfântului Apostol Petru; ne-am închinat şi la Icoana Maicii Domnului numită Acatist, pictată de Sfântul Evanghelist Luca, despre care ştiam că este mare făcătoare de minuni. Icoana este de dimensiuni mici şi închisă la culoare, a fost donată de către Împăratul Alexius, Comnenul Sfântului Cuvios Dionysios. Se mai spune că aceasta a fost icoana cu care Patriarhul Serghie a făcut procesiune pe zidurile Constantinopolului pentru a păzi cetatea de asediul perşilor, avarilor şi slavilor.

Două mari minuni m-au impresionat până la lacrimi, citisem înainte de plecarea înspre Sfântul Munte că icoana a fost furată de către piraţi în anul 1592, iar şeful lor a avut un vis cu Judecata de Apoi, iar când a a deschis cutia unde era ascunsă icoana a văzut-o plină de mir. Piraţii, văzând minunea, s-au botezat şi au rămas în mănăstire, calugarindu-se. Cea de a doua minune s-a întâmplat tot cu nişte piraţi care au prădat mănăstirea, şi au furat şi icoana, ascunzând-o într-o cutie. La fel şeful piraţilor a visat-o pe Maica Domnului care i-a zis: “Pentru ce, vicleanule, m-ai închis în cutie? Întoarce-mă de unde m-ai luat!” Neluând în considerare visul, s-a stârnit o furtună puternică, corabia fiind în pericol de scufundare. Valurile au împins corabia spre mănăstire, astfel înţelegând minunea, au înapoiat icoana călugărilor.

Închinându-mă la această sfânta icoană, emoţia a fost atât de puternică încât mi-am cumpărat o replică pentru colecţia personală.

Dimineaţă ne-am trezit şi am mers pe jos înspre Mănăstirea Sfântul Pavel.

Doresc să-i mulţumesc Părintelui Vlad Pimen pentru îngăduinţa de a posta pe blog fragmente din cartea Sfinţiei Sale: ” Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii Domnului”.

[Best_Wordpress_Gallery id=”6″ gal_title=”Dionisiu”]

Fotografii

Pelerinaj la locul izvorârii Iordanului, Biserica Învierii și Ein Karem

| Stelica Macovei

Legat de Sfânta Lumină, pot să va spun că nu am reuşit să intru în Biserica Învierii în Sâmbăta Paştelui, cred că nu am fost vrednic sau poate că m-am dat uşor bătut.

Deşi după slujba Sfântului Aer de vineri seara, am încercat să rămân în Biserica Învierii, nu am reuşit. Am întâlnit acolo o româncă care era stabilită în Israel şi îmi povestea că venise pentru al 8-lea an să vadă Sfânta Lumină; spunea că a văzut în fiecare an lumina în mod diferit, într-un an era sub formă de artificii, în alt an limbi de foc, într-un an sub formă de porumbei de foc. Am gândit atunci în sinea mea că ar fi bine să stau aproape de ea, dar poliţia ne-a scos afară pe toţi şi aşa m-am întors la hotel la ora 2.30 dimineaţa resemnat că nu voi vedea lumina pentru nevrednicia mea, deşi ştiam că la ora 4.00 o parte din grup va merge în cetate pentru a vedea Sfânta Lumină.

Cei care am rămas la hotel ne-am trezit dimineaţă şi, după micul dejun, am mers în satul natal al Sfântului Ioan Botezătorul Ein Karem. Acolo am vizitat casa şi biserica de pe locul naşterii sfântului, am mers şi la Peştera şi Izvorul Sfântului Ioan Botezătorul şi la biserica şi locul întâlnirii dintre Maica Domnului şi Sfânta Elisabeta. Am fost fermecat de acele locuri şi, totuşi, în inima aveam dorinţa de a vedea Sfânta Lumină.

Pe la ora 13.00 am mers şi noi către cetate şi am aşteptat acolo să vină unul din cei 4 soldaţi să ne aducă Lumina Sfântă. Recunosc că doream să mi se întâmple o minune şi, anume, de a putea ajunge înăuntru, lucru imposibil. După ora 14.00, s-au auzit clopotele şi multe strigăte, a fost semn că a venit Sfânta Lumină. După 15-20 de minute ne-au dat voie să intrăm în cetate, am luat-o la fugă în speranţa că poate voi reuşi să mai prind ceva din acele momente unice; lumea care a participat la slujbă începuse să iasă din cetate, eu îmi continuam drumul cu greu printre ei. Am reuşit într-un final să ajungem în Biserica Învierii, am întâlnit o familie din grupul nostru care reuşise să intre şi au povestit cum au văzut Lumina Sfântă care mergea prin aer ca o flacăra şi a aprins candela de pe Golgota şi de la altarul Stâlpului Biciuirii. La un moment dat, am văzut o rază puternică care intrase pe fereastră şi bătea până la intrarea în Sfântul Mormânt, puţinii oameni care mai erau acolo stăteau cu smocuri de lumânări sau încercau să între în rază. Era o călugăriţă care avea un smoc de 33 de lumânări şi spunea că a reuşit să ia lumina de la patriarh, mi-a zis să bag mâna în flacăra, deşi avea o lungime de vreo 20 cm, am îndrăznit şi nu am păţit nimic, a 2-a oară m-am fript niţel din cauza că m-am îndoit şi m-a mustrat călugăriţa, zicandu-mi să mai încerc o dată cu mai multă credinţă, am repetat şi nu mi s-a întâmplat nimic. Eram bucuros că măcar am văzut şi atât.

Ne-am întors la hotel pentru a servi cina şi să ne reîntoarcem pentru slujba învierii, care nu poate fi descrisă în cuvinte, aproape toată lumea plângea, care de bucurie, emoţie sau mulţumire că a ajuns în acel sfânt loc. Din când în când, câte o persoană striga “Hristos a Înviat” în diverse limbi şi fiecare creştin răspundea în limba lui “Adevărat a Înviat”. Dimineaţă, creştinii s-au împărtăşit după care s-au întors la hotel pentru odihnă.

În altă zi am mers la locul unde izvorăşte Iordanul în Liban, deşi am înţeles că foarte greu reuşesc gruprurile să ajungă acolo. La fel a fost o zi minunată, mergând pe cărarea care ducea spre locul izvorârii, iarba era foarte mare ajungea chiar şi până la piept, apa era foarte limpede, deşi era mică, avea o culoare albăstruie. Părintele ghid ne-a spus că acolo a fost cândva un altar pentru jertfe. Ajunşi acolo, o parte din creştini s-au băgat în Iordan, ceilalţi au fost stropiţi de părinte cu apă din Iordan.

[Best_Wordpress_Gallery id=”5″ gal_title=”iordan”]

Poezii

Au inflorit teii

| Stelica Macovei

La noi în Iaşi au înflorit teii
Şi printre flori se iubesc porumbeii,
Vino, iubito, că să-i vezi,
Iubirea lor să o pictezi.

Mai vezi şi o pereche de bătrâni,
Pe o banca ţinându-se de mâini..
Şi moşul cum îi spune dumneaei:
Nu vrei să-i imităm pe porumbei?

Iar tinerii, în graba lor,
Nu simt mireasma teilor,
Sunt duşi de val la câte-un bar,
De tei şi flori nici n-au habar.

Şi uite aşa le trece vara lor,
Abia în toamnă vor simţi un dor,
Când frunzele cădea-vor toate
Şi-ar vrea la umbră dar nu se poate.