Maria lui Costică Cozma

În copilărie, de fiecare data în postul mare, obișnuiam să mergem la cimitirul cel nou din sat, pentru a aprinde lumânări la morminte. Luam lumânări din casa și împreună cu frații mai mici și câțiva vecini alergam spre cimitir. Începeam cu colțul îngerilor. Era un colțișor în cimitir unde erau îngropați pruncii, după care ne îndreptam spre celelalte morminte, ne uitam la poze încercând să ne aducem aminte persoanele adormite sau să recunoaștem oamenii din poze. Uneori mai judecam morții după poză, fără să ne dam seama că păcătuiam și că morții ne auzeau și chiar ne citeau gândurile. La întoarcerea acasă era o adevărată bucurie să privim înspre cimitir și să vedem luminile aprinse care păreau a se înălța la cer. Aproape de colțul îngerilor era și mormântul lui Costică Cozma, fiul Mariei și al lui Dumitru Cozma. Tatăl a 13 copii din care unul mi-a fost coleg, și anume Ilie Cozma. Avea pe cruce o fotografie alb negru în care părea că este viu.

Costică Cozma

Reușea să transmită nu doar imaginea lui, ci și temperamentul, caracterul și de ce nu toată bărbăția lui. Eram copil și nu reușeam să înțeleg prea multe. Mă întrebam de ce l-a luat Dumnezeu? L-a iubit prea mult sau poate greșise cu ceva, un blestem? Nu aveam de unde să știu asta. A lui Dumnezeu este judecata, nu stă în puterea noastră să judecăm. Priveam poza și mă gândeam că și Morții i-a fost greu să-i secere viața. O moarte cumplită, strivit intre două tafuri. A fost singurul copil al familiei Cozma. Se născuse pe 1 martie 1930. Un dar al primăverii, un mărțișor, am putea spune, împletit din dragostea celor doi părinți: Maria și Dumitru.


Părinții săi au fost chiaburi și aveau pământuri multe. Oameni mândrii ca nimeni alții din sat. Iubeau viața și participau la toate evenimentele din sat. Le plăcea foarte mult dansul, patimă pe care au transmis-o și moștenitorilor. Costică creștea văzând cu ochii spre bucuria și împlinirea părinților. Ajuns flăcău participa împreună cu părinții la nunțile și horile din sat, deoarece spera să-și găsească viitoarea consoartă. O iubea pe Saveta lui Petrea Buta, dar nu a fost să fie a lui.

Întâmplarea face ca una din nepoatele sale să se mărite, iar părinții l-au trimis la rude și pe la unele cunoștințe din Mălini pentru a le invita la nuntă. A mers și pe la niște rude mai îndepărtate, Petrea și Ioana Filimon. Aici o vede pe Maria, una din fiicele familiei Filimon, spălând rufe într-o vană. I-a plăcut de Maria, dar nu s-a gândit atunci că i-ar putea deveni soție. Le-a spus Ioanei și lui Petrea Filimon s-o aducă și pe Maria la nuntă. Maria era tânără, frumoasă și la rândul ei îndrăgostită de un băiat din satul natal, mai exact, din Poiana Mărului. Se uitase și ea la Costică care era roșu la față precum un rac copt, la fel, nu avea de unde să știe ce-i va rezerva viața.

Maria era născută tot în luna martie, mai exact pe data de 11 martie 1933. Maria a avut 9 frați din care 7 au rămas în viață. O sora murise în perioada războiului, iar un frățior de 3 ani l-a luat apa exact în ziua Paștelui. Numai Bunul Dumnezei știe ce durere a fost peste bieții părinți.

Maria își amintește cu drag despre satul natal, despre casa părintească ce era construită peste cealaltă parte a pârâului Suha, la marginea pădurii. În copilărie obișnuia să iasă cu alți copii să se joace în prundul Suhei. Să facă straturi de flori în mâl, să prindă pește sau să se scalde. Se bucurau de lucrurile mărunte pe care viața le oferea. Își amintește de prima zi de școală când în bancă se așezase lângă ea viitorul mare poet Nicolae Labiș, fiul învățătorilor din sat, Eugen și Ana-Profira Labiș. Școala era chiar în casa învățătorilor Labiș. Nicolae Labiș avea 5 ani și știa să citească spre uimirea copiilor. Era un pic șerpelit. Nicolae Labiș avea reviste și le citea copiilor din articole. Maria se uita la el ca mâța la calendar și se întreba cum de știe acest copil mai mic cu 2 ani decât ea să citească. De multe ori când Eugen Labiș pleca de acasă, Ana-Profira Labiș venea în clasă și o ruga pe Maria să vina să se joace cu Nicolae. Anii au trecut, iar după ce Nicolae Labiș a terminat 4 clase, familia împreună cu acesta s-au mutat în satul Mălini.

Venise războiul și oamenii erau îmbarcați în camioane pentru a fi evacuați în satul Borca peste Munții Stânișoarei. Mama Mariei, împreună cu ceilalți copii au fost și ei evacuați. Maria a rămas acasă împreună cu tatăl ei, Petrea Filimon. Trebuia să aibă grijă de animale și gospodărie. Două vaci și două junci plus celelalte orătănii. Uneori Ioana Filimon părăsea locul de evacuare, străbătea munții și dealurile pentru a veni acasă să ia de mâncare, lapte și carne tochită. Odată o întâlniseră soldații nemții dar nu i-au făcut nimic. Au fost buni cu dânsa. De multe ori în casa familiei Filimon se retrăgeau soldați nemți. Spune Maria că avea unsprezece ani și unul din soldați dorea să vorbească cu dânsa dar nu știa limba română. Ea l-a refuzat categoric. Erau unele femei ușuratice a căror soți erau plecați la război, iar ele își făceau de lucru cu dânșii. Soldații nemți aveau vin bun, ciocolată și bomboane. Le ademeneau foarte ușor.

Se terminase războiul. Costică Cozma a plecat în armată.

La acea vreme armata se făcea 3 ani. O perioadă destul de lungă. O perioadă de dor cumplit pentru tinerii îndrăgostiți. Mulți își pierdeau iubitele deoarece nu aveau răbdare să-i aștepte să-și termine serviciul militar. La fel a pățit și Costică. Venise acasă într-o permisie și a găsit-o pe prietena lui cu altul. S-a întors la unitate și s-a decis să-i scrie o scrisoare de dragoste Mariei lui Filimon și ea i-a răspuns.

În Păiseni, hramul satului se serbează de Sfântul Dimitrie. Costică a obținut permisie și a venit acasă. Așa cum era obiceiul oamenii mergeau la hram. Astfel Costică își întâlnește viitorii socrii la casa părintească. La ceva timp Costică a mers într-o seară la familia Filimon. Ioana Filimon a fiert un ceaun cu barabule și erau cu toții la masa în jurul ceaunului. În timp ce mâncau au auzit bătăi în poartă. Maria fără să bănuiască cine ar putea fi a ieșit afară cu o barabula în mână. Când l-a văzut pe Costică a încremenit și a aruncat barabula cât mai încolo. A mers și a stat de vorbă cu el, la care Costică îi spune: „de ce mă ții la poartă, nu mă inviți în casă?” În acele vremuri era destul de greu pentru astfel de invitații, mai ales pentru fete. Maria l-a poftit în casă. L-au pus și pe el la masă. Au mai stat de vorbă și venise vremea de culcare. Ioana Filimon i-a pregătit patul de culcare lui Costică. Cap la cap cu patul Mariei. Într-o cameră se culcaseră cu toții. A nu se înțelege că Maria și Costică au dormit singuri. Cine știe cât de lungă a fost noaptea pentru ei. Să dormi în aceeași cameră, pat lângă pat și fără să poți face o mișcare din cauza celorlalți.

Costică o iubea pe Maria…. Maria însă se mai gândea la băiatul din sat fără să știe ce surpriză avea să-i rezerve viața.

După acea noapte Costică începuse să vină din ce în ce mai des la familia Filimon. Îi aducea de fiecare dată Mariei bomboane. Nu știe dacă îi aducea doar bomboane pentru că era zgârcit sau pentru că nu se găsea ciocolată la acea vreme cum se găsește acum.

Costică i-a cerut mâna Mariei și au decis să facă nuntă. În anul 1954 pe data de 20 iulie de Sânt Ilii au făcut nunta. Nuntă mare cu mulți invitați.

 

A fost prima nuntă din sat la care mesenii au mâncat borș cu carne și sarmale. Au primit și câte o sticlă de vin. În general până atunci la toate nunțile meniul era compus din două plăcinte și o sticlă de jumate de țuică sau vin. Iar muzica se auzea de la o scripcă și o cobză. Maria și Costică au avut formație de lăutari din Lămășeni. Costică a fost singurul copil al familiei Cozma și au ținut ca nunta să fie ca la nimeni altcineva. S-au cununat la biserica de stil nou din sat cu toate că ambele familii erau pe stil vechi, iar după au mers la Mănăstirea Slătioara și s-au cununat pe stil vechi. I-a cununat părintele Tarasie. La nunta venise și fostul prieten al Mariei din Poiana Mărului. A stat chiar până luni la nuntă. Maria spune despre el că era sărac și că avea un frate mai mare și nu se putea căsători înaintea lui deoarece trebuia să se căsătorească frații mai mari mai întâi. Motiv pentru care a decis să se mărite cu Costică. Nu putea să mai aștepte. Nu avea de unde să știe când se va căsători fratele cel mare.

Maria s-a acomodat foarte repede în satul Păiseni spre deosebire de mama mea care spunea: „nu știu de ce mi-a trebuit să vin în borta asta de sat.” Erau puține case în satul Păiseni, mai ales în capătul de sat unde locuia familia Cozma. Un pic mai încolo era familia Vasiliu și Curelaru. Vis a vis familia Cârneală, iar mai la vale familia Nistor cu care erau mereu în conflict de câteva generații.

Din cauza colectivizării pentru a nu-și pierde pământurile părinții lui Costică Cozma și-au făcut o casă în țarnă unde au locuit până la bătrânețe. Erau oameni aspri și foarte duri cu Costică. Nici pe Maria nu au menajat-o. Din contră îi purtau pică pentru că a născut mulți copii. Însă Costică era fericit. Își iubea copiii ca ochii din cap. Imediat după nuntă i-a spus: „Maria, vreau, zece copchii să-mi faci”. Bunul Dumnezeu i-a binecuvântat cu 13 copii. Nouă băieți și patru fete după cum urmează în ordinea cronologică: Alexandrina, Alexandru, Dumitru, Mihai, Ioan, Gheorghe, Neculai, Elena, Constantin, Maria, Ilie, Vasile și Anișoara.


Maria și Costică Cozma au cununat 6 familii și au botezat mai mulți copii. Amintim printre finii de cununie pe Ion și Viorica Lozniceru, Vasile și Maria Macovei, Vasile și Elena Moroșanu, Petrea lui Haralambie și Ioana, Ilie și Elena Sanovei, Dionisie și Elena Macovei.

 

Despre Costică Cozma, Maria spune că era un bărbat de noata 10, un bărbat ca nimeni altul. În cei douăzeci și cinci de ani de căsătorie nu a jicnit-o niciodată. Chiar dacă au făcut copii mulți nu s-au dat bătuți vreodată, au rămas aceiași de mai demult. Când Costică venea acasă de la lucru aducea mereu haine și încălțăminte la copii. Le spunea la vânzătoare vârsta copiilor sau vârsta celui mare și a celui mai mic și între acestea trebuia să le dea haine pe mărime. Lega papucii între ei cu șireturile îi arunca pe umăr și venea voios acasă. Era mereu o bucurie pentru el să-i reîntâlnească. Odată ajuns acasă, nu o mai lăsa pe Maria să facă treabă. Îi spunea, lasă, că tu, ești sătulă și, mă voi ocupa eu. Îi lua pe cei mici pe genunchi și îi hrănea cu mâna lui.


În tinerețe, Costică și Dumitru Cozma, erau foarte bătăuși. Aveau mereu conflicte cu Nistorenii. Nu era aproape eveniment în sat la care să nu se bată. Această râcă plecase de la unul din bunicii lui Costică care îi suflase femeia de sub nas unuia din Nistoreni. O femeie de la Brăiești. Și de aici au continuat timp de câteva generații. După cum spun și oamenii din sat de fiecare dată învingători ieșeau Cozmulenii. O singură dată au luat bătaie. La nunta lui Gheorghe Buta. Cei din familia Nistor nu băuseră și au venit acasă mai devreme. Cozmulenii se îmbătaseră și au venit acasă spre dimineață. Nistoreni i-au așteptat și au ieșit cu pari și cuțite și astfel au reușit să-i bata pe Cozmuleni. Au fost nevoiți să se întoarcă până la casa lui Gheorghe Plăcintă pentru a-i duce cu calul la dispensar pentru îngrijiri medicale.

Maria luase parte la bătaie. Era însărcinată cu Alexandrina, fata care i-a devenit nora lui Gheorghe Nistor. Nu aveau atunci, de unde, să știe că vor deveni cuscrii chiar dacă împotriva dorinței lor. Dar ca de obicei dragostea învinge. Așa cum cum toată râca între aceste familii pornise de la o idilă de dragoste, tot așa și acum iubirea avea să învingă totul și să determine cele două familii să-și îngroape săbiile.

După nașterea celui de-al treisprezecelea copil, în speță Anișoara, Costică i-a spus Mariei că acesta va fi ultimul copil. Nu știu dacă presimțea ceva despre nenorocirea care avea să-i curme viața și să-și lase familia și părinții în mare durere sau simțea că înaintează în vârstă.

Maria i-a fost fidelă și după moarte. Asemenea unei turturele. A preferat să-și crească copiii singură, învoindu-se cu ei la treburile gospodăriei. Alunga orice pretendent care încercă să-i facă curte. L-a iubit prea mult pe Costică pentru a-i putea face una ca asta, să se mărite cu altul. Și-a păstrat văduvia curată, așa cum și-a păstrat și fecioria până după nuntă. De multe ori își îneca lacrimile după ce adormeau copiii. Refuza să plângă în fața lor. Se trezea mereu cu noaptea în cap în jurul orelor 3:00 dimineața pentru a le pregăti mâncare caldă celor care plecau la muncă și pentru cei care mergeau la scoală. A fost îndemnată să-și dea copiii la stat sau să-i înfieze. Nu a putut face aceasta. A preferat să-i aibă alături, să le știe orice nevoie sau necaz.

În primul an de văduvie Alexandrina, fata cea mare, timp de un an de zile, își lua ceva de lucru și venea s-o încurajeze. De fiecare dată îi spunea că vor trece cu ajutorul lui Dumnezeu peste toate. De asemenea ginerele Toader Nistor venea și el de la serviciu, niciodată cu mâna goală pentru a-i oferi ajutorul necesar. Tot în primul an de văduvie, maica stareță, Cecilia de la Mănăstirea Păiseni o vizita destul de des pentru a o întări și a-i alina durerea.

Maria văzându-se în fața faptului împlinit și anume că a rămas fără soț, s-a îmbărbătat și și-a luat și rolul de tată, încercând astfel să suplinească lipsa soțului. Și-a crescut copiii în frică de Dumnezeu, în spiritul ortodoxiei însuflându-le pe cât posibil toate valorile morale, valori ce au fost transmise mai departe, regăsindu-se și la nepoți. Datorită muncii și educației oferite copiilor, Maria se bucură și culege roadele muncii sale. Copiii o iubesc nespus de mult, îi sunt veșnic recunoscători pentru tot ceea ce le-a oferit și în principal că a ținut familia închegată și nu au fost separați. Pentru copii, Maria este o icoană vie, o icoană a tuturor valorilor însuflate în inimile lor, o icoană pe care o venerează.

De câteva ori pe an, copiii organizează întâlniri pentru a se putea întâlni cu toții, dându-i posibilitatea mamei să se bucure de roadele muncii sale. Maria spune că și-a dorit dintotdeauna să fi putut să le ofere mai mult, cu toate că, toți copiii sunt realizați și sunt modele de familie.

Din anul 2008, Maria locuiește la fiica cea mică Anișoara, în orașul Suceava, unde i se oferă toate condițiile și se poate bucura de dragostea celor doi nepoți zilnic. Nepoții sunt în stare să-i împlinească orice dorință.

În prezent Maria are vârstă de 89 de ani, iar familia numără 90 de membrii, copii, gineri, nurori, nepoți și chiar strănepoți.

Puiul

În fiecare primăvară, în perioada postului mare o auzeam pe mama spunând: „Au început să chice găinile cloști”. Aproape în fiecare an de Sfintele Paști aveam puișori. Cum începeau să iasă din găoace, mama îi punea într-o cutie cu cârpe și-i aducea în casă la căldură până terminau de ieșit toți puișorii cloștii. Copii fiind, ne bucuram foarte tare. Se bucura și mama, chiar dacă pentru ea începeau grijile; trebuia să-i crească, să fie atentă să nu vină uliul că să-i fure sau vreo pisică din vecini. Se supăra tare când îi dispărea vreun pui. Avea și de ce, pentru că se chinuia toată vara să-i crească și când erau mărișori începeau să dispară.

Într-un an adusese în șorț mai mulți puișori, iar unul dintre ei era cu piciorul strâmb, sucit la spate. Mama se gândea să-l arunce, dar eu am implorat-o să n-o facă. Mi-am luat în cârcă sarcina să am grijă de el. Era un chin, nu reușea niciodată să se țină de cloșcă cu ceilalți puișori. Îi dădeam de mâncare făină de porumb înmuiată și l-am învățat să bea apă. După ce mai crescuse și începea puful să se schimbe în pene, nu se mai ținea de cloșcă. Îl prindeam în palme, îl mângâiam după care îl urcam pe beciul din curte și îi dădeam de mâncare.

Soarta a făcut ca eu să mă îmbolnăvesc și să merg la spital să mă operez de peritonită. Am stat internat 3 săptămâni. A fost un chin. Nu mă omora durerea cum mă chinuia dorul de casă. Aveam 9 ani. Îmi căutam mereu de treaba prin spital, doar să treacă timpul mai repede. Îmi amintesc că era o criză de fașe, pansamente și de multe ori erau spălate și după ce se uscau asistentele ne rugau să le împăturim sau să le facem sul pentru a fi refolosite.

Într-o duminică, zi de vizită, a venit tata la mine. Mi-a adus un pui făcut la ceaun. Îl mâncasem cu poftă; eram sătul de mâncarea de spital. Spre final îl întreb pe tata cum de s-a gândit să-mi aducă pui să mănânc? La care el îmi răspunde: „A tăiat măta cobaia aia de pui cu chiciorul strâmb”…, în secunda următoare am simțit un nod în gât, mi s-a părut ca puiul s-a transformat în pământ, îmi înecam lacrimile, care nu curgeau pe față, ci in gât. Nu-l mai puteam privi pe tata, deși el nu avea nicio vină. Mă gândeam la pui, la cât de mult aș fi stat cu el după plecarea din spital…

Linia orizontului

De mic copil am fost atras de linia orizontului. Doream s-o ating, să-i simt vibrațiile. Mi se spunea de către frații mai mari că poate fi atinsă. La școală mi s-a spus că este linia care unește cerul cu pământul.

Uneori mă trezeam dimineața și îmi plăcea să ies în fața casei, să privesc cerul, să privesc în depărtare și, cel mai mult, să-mi bată razele soarelui în față. Ce vremuri frumoase. Simțeam mirosul proaspăt de rouă care venea din grădină.

Pe drum treceau căruțele din sat, uneori pline cu oameni care mergeau la munca câmpului, la CAP. Rareori vedeam câte o mașină prin sat, poate chiar la câteva zile, când fugeam toți copiii după ea să inhalăm fumul pe care-l emana. Nu știu de ce, dar toți copiii aveam această plăcere. Unii spuneau că și-ar pune fum în pungă să-l păstreze pentru mai mult timp. Din păcate, în zilele de astăzi există prea multă poluare, așa că nu mai fuge nimeni după „popeduţe” cum le spuneam noi când eram mici.

Timpul trecea încet și dorința de a atinge linia orizontului creștea în sufletul meu. Din curte de la mine, linia orizontului unea cerul cu pădurile Mieluşoaia, Prisos, Săscuța și izlazul (izlaş se spune în sat la noi) care despărțea satul nostru de comuna Mălini. Cu durere am constatat că dacă mă urcam pe un deal linia orizontului se depărta. Urcam aproape zilnic pe dealul cimitirului și vedeam că linia se mută pe dealul târgului Fălticeni. Mă întrebam: „o voi atinge vreodată”? Vă puteți imagina ce fericit am fost când m-au luat surorile prima dată cu autobuzul la Fălticeni, doreau să-mi cumpere haine și să mă ducă la cofetărie. Îmi spuneam în sinea mea „acum am șansa să ating această linie”, dar, surpriză, ea plecase mai departe spre dealul Hârtopului și spre orașul Suceava. Ce dezamăgire pe capul meu. Mi-am spus atunci că va trebui să cresc mare și voi găsi o soluție.

De multe ori când eram la scăldat sau la joacă cu vecinii, sau cu mieii la păscut treceau avioane deasupra satului și îmi spuneam asta este soluția, dar că nu am nicio șansă. Mă mulțumeam de multe ori cu bucuria pe care mi-o dădea mersul pe căruța cu fân, mă lăsam culcat pe spate și astfel tot cerul era al meu, singurele zgomote din peisaj erau tropotul calului și eventual copiii sau oamenii care-l salutau pe tata sau pe unul din frații mai mari care mânau calul. Era o adevărată terapie pentru mine! Mirosul plăcut de fân, soarele care-mi bătea în față și uneori umbra dacă treceam pe sub plopii de pe marginea drumului.

Am crescut, am urcat pe câțiva munți, am călătorit de foarte multe ori cu avionul și de multe ori mi-am amintit de dorința mea, chiar și când eram la mare priveam în larg și mă amuzam de mine însumi. Dacă aș face acum o paralelă, aș spune că linia orizontului este compusă din visele și obiectivele noastre, care odată atinse ne înalţă și mai sus lărgind astfel orizontul.

Aș spune la final că linia orizontului este cerul spre care noi tindem.