Dragii mei, să nu vă închipuiți că o să scriu despre vreo pasăre. Rândunica era iapa tatei, primită de la IF (întreprindere forestieră) pentru a lucra cu ea în pădure la căratul lemnelor.

Era o iapă neagră cu părul ce sticlea precum pana corbului. Dormea mereu în picioare, niciodată pe jos. Mereu îngrijită, parcă își conștientiza frumusețea. Îi plăcea să alerge la trap, rareori la galop. Cu canacii roșii la căpăstru, își scutura capul în vânt, precum o regină ce-și etalează cerceii din aur cu pietre scumpe. Nu a fătat vreodată. O singură dată a dus-o tata la armăsarul lui Vasile Burcă și era să-l omoare. Nu știa tata și Vasile Burcă cum să-i despartă. De atunci nici că a mai încercat vreodată s-o ducă la armăsar. De fiecare dată când îi făcea șâșcă să mănânce îi punea pe lângă ovăz și crupe și două pâini negre înmuiate. Tata făcea naveta cu Rândunica în fiecare luni când pleca la muncă în pădure și sâmbăta când se întorcea acasă distanța totală ajungea în jur de 35-70 km. Aproape toți anii a lucrat prin pădurile de la Gura Humorului, Voroneț, Stulpicani, Ostra, Frumosu, Vama, Molid etc.

De multe ori tata adormea în căruță, dar Rândunica îl aducea în siguranță acasă. Într-o iarnă foarte grea, în una din pădurile în care lucrau, veneau urși pe timp de noapte, iar tata că să-i sperie, ii punea la gât Rândunicăi o zgardă cu zurgălăi. Rândunica era și mai mândră de ea. Alerga în sunetul zurgălăilor ca și cum ar fi fost pe ringul de dans. Nu-i plăcea să treacă prin șanțuri sau mlaștini, indiferent de mărime, încerca mereu să le sară. Odată, fiind mic, am mers cu părinții și una din surori să aducem o căruță cu fân de la bunici din satul Suha, comuna Mălini. Pentru a intra în grădina unde erau căpițele de fân, trebuia să trecem peste un șanț care despărțea șoseaua principală de grădină. Tata a adus niște scânduri de la o mătușa de-a noastră încercând să improvizeze un podeț, dar degeaba… Rândunica a sărit peste podeț și din viteza respectivă am plonjat de pe banca din căruță direct în picioarele ei. În urma impactului mi-au sărit două măsele și mi s-a umflat falca încât nu reușeam să mai văd. Nu m-au dus la medic… La țară trebuia să se întâmple ceva foarte grav ca să cheme salvarea sau să mergi la doctor. Cu toate că mi s-a întâmplat asta nu puteam s-o urăsc, am rămas doar cu o frică de cai.

Ne era dragă tuturor din familie. I se supunea foarte mult tatei și la fel de mult și fratelui Costică (Dumnezeu să-l ierte). Între dânșii exista o conexiune ce nu poate fi descrisă. La vârstă de 9 ani, fratele Costică, cu unul dintre vecinii noștri, Costel Țurcanu, au mers în pădure ca s-o ducă pe Rândunica la păscut. Ghinionul a făcut ca fratele Costică și Rândunica să treacă printr-un loc mlăștinos și s-au scufundat până la piept. Totul s-a petrecut în pădurea de pe Săscuța. Eu aveam în jur de 5 ani. Întâmplarea a făcut să fiu în apropiere, dar nu știam nimic. L-am văzut pe vecinul nostru cum fugea foarte tare țipând că se scufundă Costică și iapa. Am fugit și eu după el. Părinții împreună cu vecinii au fugit să-i salveze. S-au chinuit destul de mult. Cine știe ce era în sufletele lor. Care și pe cine voia să salveze. Eu și frații ceilalți am rămas acasă plângând, rugându-ne ca Dumnezeu să-i salveze.

După ce i-au scos din nămol, au venit acasă și le-au făcut baie. Fiecare dintre noi avea lacrimi. Ne-am bucurat că au scăpat cu viață. Odată, fratele Costică și verișorul Dionisie (cel care s-a deghizat într-un an în Moș Crăciun) au decis să meargă cu Rândunica în țarnă la păscut. Le-am zis să mă ia și pe mine. A trebuit să mă urc călare împreună cu dânșii, stăteam în mijloc; eram mai mult leșinat de frică decât viu. La un moment dat, trebuia să trecem un pârâiaș pe la Nicolae Rotaru. Îi cunoșteam meteahna: știam că nu va trece prin apă și va voi să sară. Atunci am coborât și i-am lăsat să treacă singuri. M-am urcat din nou și când am ajuns în țarnă trebuia să trecem prin mlaștinile din Pârâul lui Molac. Aceeași poveste, am coborât pentru că știam că va vrea să sară. După am ajuns în locul cu aluni. Pe Rândunica am lăsat-o să pască liber și noi am cules alune.

De fiecare dată când se întorcea tata de la muncă, eu și frații mai mici ieșeam în întâmpinarea lor. Ne urcam repede pentru a ne trage cu căruța în jur de 100-150 de metri. Rândunica știa acest lucru, se oprea singură, după care își continua drumul spre casă.