Puiul

Pui

În fiecare primăvară, în perioada postului mare o auzeam pe mama spunând: „Au început să chice găinile cloști”. Aproape în fiecare an de Sfintele Paști aveam puișori. Cum începeau să iasă din găoace, mama îi punea într-o cutie cu cârpe și-i aducea în casă la căldură până terminau de ieșit toți puișorii cloștii. Copii fiind, ne bucuram foarte tare. Se bucura și mama, chiar dacă pentru ea începeau grijile; trebuia să-i crească, să fie atentă să nu vină uliul că să-i fure sau vreo pisică din vecini. Se supăra tare când îi dispărea vreun pui. Avea și de ce, pentru că se chinuia toată vara să-i crească și când erau mărișori începeau să dispară.

Într-un an adusese în șorț mai mulți puișori, iar unul dintre ei era cu piciorul strâmb, sucit la spate. Mama se gândea să-l arunce, dar eu am implorat-o să n-o facă. Mi-am luat în cârcă sarcina să am grijă de el. Era un chin, nu reușea niciodată să se țină de cloșcă cu ceilalți puișori. Îi dădeam de mâncare făină de porumb înmuiată și l-am învățat să bea apă. După ce mai crescuse și începea puful să se schimbe în pene, nu se mai ținea de cloșcă. Îl prindeam în palme, îl mângâiam după care îl urcam pe beciul din curte și îi dădeam de mâncare.

Soarta a făcut ca eu să mă îmbolnăvesc și să merg la spital să mă operez de peritonită. Am stat internat 3 săptămâni. A fost un chin. Nu mă omora durerea cum mă chinuia dorul de casă. Aveam 9 ani. Îmi căutam mereu de treaba prin spital, doar să treacă timpul mai repede. Îmi amintesc că era o criză de fașe, pansamente și de multe ori erau spălate și după ce se uscau asistentele ne rugau să le împăturim sau să le facem sul pentru a fi refolosite.

Într-o duminică, zi de vizită, a venit tata la mine. Mi-a adus un pui făcut la ceaun. Îl mâncasem cu poftă; eram sătul de mâncarea de spital. Spre final îl întreb pe tata cum de s-a gândit să-mi aducă pui să mănânc? La care el îmi răspunde: „A tăiat măta cobaia aia de pui cu chiciorul strâmb”…, în secunda următoare am simțit un nod în gât, mi s-a părut ca puiul s-a transformat în pământ, îmi înecam lacrimile, care nu curgeau pe față, ci in gât. Nu-l mai puteam privi pe tata, deși el nu avea nicio vină. Mă gândeam la pui, la cât de mult aș fi stat cu el după plecarea din spital…