Dintotdeauna am fost atras de puii de urs, deşi recunosc că îmi este frică de animale. Mi-au povestit surorile că atunci când eram mic am primit de la Moş Crăciun un ursuleţ jucărie care îşi mişca ochii şi m-am speriat foarte tare. Cu toate astea, când eram la grădiniţă am avut o vecină care avea un pui de urs împăiat. Tatăl ei prinsese ursuleţul lăsat în urmă de ursoaica care dăduse buzna în satul nostru. Toţi copiii roiau în jurul vecinei noastre, care mai de care să ţinem ursuleţul împăiat în braţe.

Cu trecerea anilor, îmi amintesc că mergeam cu tata şi fraţii la Mănăstirea Slătioara, tata ca de obicei mergea primul şi foarte repede, noi aproape că alergam în spatele lui. Eram ajunşi în drumul care face legătura dintre Bogata şi Slătioara şi, la un moment dat, tata s-a oprit şi nu înţelegeam motivul; ne striga încet pentru a nu face zgomot, ajunşi în dreptul lui ne arăta cu mâna spre o ursoaica cu trei pui care tocmai traversaseră drumul şi urcau un povârniş. La un moment dat, ursoaica şi-a întors capul spre noi, l-am prins pe tata de mână şi l-am întrebat de ce ursuleţii nu ne privesc şi el mi-a răspuns, să-i mulţumești lui Dumnezeu că ei nu ne-au simţit prezenţa, pentru că ar fi fost vai şi amar de noi, ursoaica ar fi făcut ravagii în cazul în care ursuleţii ar fi țipat.

Întâmplarea în sine m-a marcat, pe de o parte realizam pericolul, pe de o parte am fost bucuros să văd ursuleţii vii, care îşi urmau mama chinuindu-se să urce povârnişul şi pe mama lor care avea grijă de dânşii.