• Lacramioare
    • La cules lăcrămioare

      Când eram copil, în fiecare primăvară, în luna mai, mergeam cu surorile și vecinii noştrii la cules lăcrămioare. Ne duceam în țarna de după deal sau după Prisos (pădurea care l-a inspirat pe Nicolae Labiș), pentru că acolo creșteau foarte multe lăcrămioare. În plus găseam într-un loc de la marginea Prisosului flori de Bobocei (mai denumite și Bujorul galben), care sunt ocrotite de lege. Pentru a ajunge în țarnă treceam pe lângă cooperativa din sat, pe lângă unul din locurile noastre de joacă, după care urcam ulița lui Petrea Sandu. I se spunea așa pentru că el locuia în capul ulitii. Totuși, între timp ulița s-a mărit. Deși din spusele oamenilor mai în vârstă am înțeles că în trecut i se spunea Ulița cea mare. Imediat ce se termina ulița intram în țarna cu pășuni, și tot felul de tufișuri specifice locului.

      Era o adevărată plăcere să mergi prin aerul curat și iarba care începea să depășească 10 -15 cm. Iarba avea o culoare verde cum numai în acea perioada puteai s-o întâlnești, sau în verile ploioase. După ce culegeam buchetele de lăcrămioare de abia le puteam ține în mâna; ne întorceam voioși acasă, spunându-ne că nu vom da flori niciunei femeie care ne va cere.

      După deal sau Prisos aveau pământ mălinarii, care au pus un paznic să aibă grijă de pământurile lor. Începând cu luna mai, nu mai aveai voie să dai vitele sau oile în această țarnă, cât și toamna până în septembrie târziu, deși în țarna din satul nostru după luna august vitele începeau să pască liber. Acest paznic avea o faimă de speriat, lua vitele care le găsea pe pământurile mălinarilor și le ducea la Ocolul Silvic din Mălini, unde trebuia să plătești amendă dacă le voiai înapoi.

      Pe acest paznic îl chema Buga, și auzisem o grămadă de povești despre el, încât îmi era frică să-l întâlnesc vreodată prin acele locuri, deși, în general, oamenii mergeau pe o cărare care străbate dealul pentru a ajunge la Mieluşoaia, de unde de foarte multe ori luau mașinile de ocazie pentru a ajunge la Fălticeni.

      Într-o duminică ne-am strâns mai mulți copii și am mers la lăcrămioare. Un coleg de clasă cu alți vecini de-ai lui, toți de pe ulița lui Petrea Sandu, s-au sfătuit să se deghizeze și să vină să ne sperie. Colegul meu, Nelucu Solomon, și-a pus un cojoc întors pe dos, cu o căciulă de miel pe cap, și o pereche de cizme lungi de gumă. În timp ce noi culegeam lăcrămioare lângă un gard, într-un loc umbros, apare colegul deghizat la o distanță de circa 20 metri de noi și a dat cu furca în gard lângă o tufă de aluni, urlând cât putea, că noi călcăm iarba. În acel moment am crezut că vom muri de spaima, le-am prins pe două dintre vecinele mele de mâini – Getuca și Marinela – și am luat-o la fugă de nu ne puteau prinde nici cei mai buni alergători. Nici dacă fugea moartea după noi nu prindeam asemenea viteză! Unele dintre loturile de pământ erau despărțite prin garduri, șanțuri, etc. Noi nu mai vedeam nimic, săream peste ele ca și când nici n-ar fi existat. Până și-au dat seama și ceilalți copii din grup, noi trei aveam un avans de câteva sute de metri. În câteva minute am ajuns la șoseaua care duce spre Mălini, după care am continuat să alergăm pe ogoarele din Moalna. Ceilalți au realizat că este o farsă. Eu și vecinele nu înțelegeam de ce nu ne ajung ceilalți copii din urmă. La un moment dat, colegul deghizat și-a dat seama că gluma s-a îngroșat și fugea după noi strigând să ne oprim. În momentul în care începea să alerge după noi, începeam iarăși să fugim; ne-am oprit doar după ce și-a aruncat hainele de pe el. Nu mai aveam mult și ajungeam la podul de la Recea – Moldova.

      Într-un final ne-am oprit. Colegul nu știa cum să-și ceară iertare, îi era frică să nu afle părinții noștri, dar și mai mult să nu se audă la școală. Știa că va fi pedepsit. Lucru care s-a și întâmplat deoarece întâmplarea a ajuns la urechea altor copii și în felul acesta, la urechea dirigintei, care a avut grijă să-l pedepsească.

      Sursa foto: http://www.gradina-online.ro

  • Citeste mai mult
    • Mosul la Albert
    • Magia Crăciunului

      Îmi amintesc cu drag de vremea Crăciunului. De cum începea postul, începeam să strângem fiecare dintre frați bani pentru a ne cumpăra dulciuri să împodobim bradul. De fiecare dată legam crengile cu o ață de tulpină ca să nu se rupă de greutate, uneori legam dulciurile și pe aceste ațe. De câte ori o supăram pe mama ne amenința că nu ne face brad, însă era prima care începea să cumpere dulciuri.

      Când eram mici, surorile și frații mai mari făceau bradul pe ascuns și ne spuneau că l-a adus Moș Crăciun, până într-un an când verișorul meu Dionisie, în prezent Monahul Daniel, m-a luat cu dânsul pe ușa din fața casei și i-am prins pe frați cum împodobeau bradul. Surorile s-au supărat foarte tare pe el.

      După acel an, făceau bradul și ne spuneau că Moș Crăciun era foarte ocupat și a trimis o parte din dulciuri și trebuia să-l împodobească ei. În fiecare an unul din frații mai mari se îmbrăca cu un cojoc întors pe dos, sau într-un cearceaf, pentru că nu aveau un costum de Moş Crăciun. Ne spuneau că au fost oameni răi care l-au bătut și i-au furat hainele. Pentru a ne înveseli frații ne spuneau că Moş Crăciun vine din cer. Ne doream foarte mult să-l vedem cum coboară pe nori, mai ales că eram foarte aproape de pădure. Uneori frații ne scoteau în cerdacul casei când ningea foarte tare și ne puneau să privim înspre dealul mănăstirii să-l vedem cum coboară pe brazi, dar în zadar… Ne spuneam în sinea noastră că nu suntem credincioși sau vrednici încât să-l vedem.

      Într-un an s-a deghizat chiar verișorul nostru Dionisie în Moş Crăciun. Am avut surpriza să vedem că avea și copii obraznici, era sora mai mare Lenuța și verișoara noastră Nona. Au intrat în casă și ne-au împărțit cadourile. Făceau tot felul de glume. Se luau de frații mai mari, se făceau că rup dulciuri din brad, se trânteau pe jos, etc. Noi eram foarte încântați de cadouri. Totul până când ne-au întrebat unde este Lenuța, și noi i-am răspuns că s-a dus la Nona. Ei se prăpădeau de râs. Atunci Moș Crăciun ne-a spus că se duce și dacă le întâlnește pe drum le ia la bătaie și le bagă jar în pantaloni, nu vă puteți imagina ce urlete erau în casă la noi, de supărare am aruncat toate jucăriile numai să nu le facă nimic rău.

      La un moment dat, a intervenit mama pentru că nu ne mai opream din plâns. Au plecat și noi așteptam nerăbdători să vină sora și verișoara să vedem dacă au pățit ceva. La mai puțin de 10 minute au intrat în casă și ne povesteau că s-au întâlnit cu Moș Crăciun și copiii lui care săriseră la bătaie pe la șipot. Eram fericiți că erau întregi. Aproape că ne doream să nu mai vină Moş Crăciun. Țineam prea mult la sora noastră.

      În alt an s-a deghizat sora Getuca, totul a decurs normal, doar că la plecare Ionică, fratele cel mai mare, i-a pus piedică ca să-i fure sacul. A fost la un pas de a se întâmpla un accident. De data aceasta, am plâns din cauza fratelui că i-a pus piedică şi poate se va supăra moșul și nu mai vine.

      Anii au trecut și eram deja mare, mai mare de 10 ani. Eram la Mănăstirea Slătioara și l-am întâlnit pe verișorul nostru Dionisie care m-a întrebat dacă îmi amintesc toată pățania cu Moș Crăciun, râdea cu atât mai tare când vedea că eu încă mai cred în Moș Crăciun. Mi-a povestit toată întâmplarea, mă surprindea foarte tare că povestea totul cu lux și de amănunt. De ciudă, am început să plâng și m-am dus la tata în biserică să-i spun. Tata mi-a zis să aștept până se termină slujba. A ieșit afară și l-a certat pe verișor zicându-i: “berecheatule ce aveai tu de acolo că el mai crede, n-ai putut să-l lași în pace?”.

      Vă mărturisesc că în sufletul meu se ducea o luptă, ajunsesem până într-acolo încât să mă îndoiesc de existența lui Dumnezeu. Pentru mine tot ce spuneau părintii și frații mai mari era sfânt, literă de lege. Anii au trecut și mi-a venit timpul să mă deghizez în Moş Crăciun. Aproape că plâng sub mască când văd fericirea copiilor, emoțiile pe care le au. În fond, cred că în suflet toți rămânem copii.

  • Citeste mai mult
    • Pui
    • Puiul

      În fiecare primăvară, în perioada postului mare o auzeam pe mama spunând: „Au început să chice găinile cloști”. Aproape în fiecare an de Sfintele Paști aveam puișori. Cum începeau să iasă din găoace, mama îi punea într-o cutie cu cârpe și-i aducea în casă la căldură până terminau de ieșit toți puișorii cloștii. Copii fiind, ne bucuram foarte tare. Se bucura și mama, chiar dacă pentru ea începeau grijile; trebuia să-i crească, să fie atentă să nu vină uliul că să-i fure sau vreo pisică din vecini. Se supăra tare când îi dispărea vreun pui. Avea și de ce, pentru că se chinuia toată vara să-i crească și când erau mărișori începeau să dispară.

      Într-un an adusese în șorț mai mulți puișori, iar unul dintre ei era cu piciorul strâmb, sucit la spate. Mama se gândea să-l arunce, dar eu am implorat-o să n-o facă. Mi-am luat în cârcă sarcina să am grijă de el. Era un chin, nu reușea niciodată să se țină de cloșcă cu ceilalți puișori. Îi dădeam de mâncare făină de porumb înmuiată și l-am învățat să bea apă. După ce mai crescuse și începea puful să se schimbe în pene, nu se mai ținea de cloșcă. Îl prindeam în palme, îl mângâiam după care îl urcam pe beciul din curte și îi dădeam de mâncare.

      Soarta a făcut ca eu să mă îmbolnăvesc și să merg la spital să mă operez de peritonită. Am stat internat 3 săptămâni. A fost un chin. Nu mă omora durerea cum mă chinuia dorul de casă. Aveam 9 ani. Îmi căutam mereu de treaba prin spital, doar să treacă timpul mai repede. Îmi amintesc că era o criză de fașe, pansamente și de multe ori erau spălate și după ce se uscau asistentele ne rugau să le împăturim sau să le facem sul pentru a fi refolosite.

      Într-o duminică, zi de vizită, a venit tata la mine. Mi-a adus un pui făcut la ceaun. Îl mâncasem cu poftă; eram sătul de mâncarea de spital. Spre final îl întreb pe tata cum de s-a gândit să-mi aducă pui să mănânc? La care el îmi răspunde: „A tăiat măta cobaia aia de pui cu chiciorul strâmb”…, în secunda următoare am simțit un nod în gât, mi s-a părut ca puiul s-a transformat în pământ, îmi înecam lacrimile, care nu curgeau pe față, ci in gât. Nu-l mai puteam privi pe tata, deși el nu avea nicio vină. Mă gândeam la pui, la cât de mult aș fi stat cu el după plecarea din spital…

  • Citeste mai mult
    • cal
    • Rândunica

      Dragii mei, să nu vă închipuiți că o să scriu despre vreo pasăre. Rândunica era iapa tatei, primită de la IF (întreprindere forestieră) pentru a lucra cu ea în pădure la căratul lemnelor.

      Era o iapă neagră cu părul ce sticlea precum pana corbului. Dormea mereu în picioare, niciodată pe jos. Mereu îngrijită, parcă își conștientiza frumusețea. Îi plăcea să alerge la trap, rareori la galop. Cu canacii roșii la căpăstru, își scutura capul în vânt, precum o regină ce-și etalează cerceii din aur cu pietre scumpe. Nu a fătat vreodată. O singură dată a dus-o tata la armăsarul lui Vasile Burcă și era să-l omoare. Nu știa tata și Vasile Burcă cum să-i despartă. De atunci nici că a mai încercat vreodată s-o ducă la armăsar. De fiecare dată când îi făcea șâșcă să mănânce îi punea pe lângă ovăz și crupe și două pâini negre înmuiate. Tata făcea naveta cu Rândunica în fiecare luni când pleca la muncă în pădure și sâmbăta când se întorcea acasă distanța totală ajungea în jur de 35-70 km. Aproape toți anii a lucrat prin pădurile de la Gura Humorului, Voroneț, Stulpicani, Ostra, Frumosu, Vama, Molid etc.

      De multe ori tata adormea în căruță, dar Rândunica îl aducea în siguranță acasă. Într-o iarnă foarte grea, în una din pădurile în care lucrau, veneau urși pe timp de noapte, iar tata că să-i sperie, ii punea la gât Rândunicăi o zgardă cu zurgălăi. Rândunica era și mai mândră de ea. Alerga în sunetul zurgălăilor ca și cum ar fi fost pe ringul de dans. Nu-i plăcea să treacă prin șanțuri sau mlaștini, indiferent de mărime, încerca mereu să le sară. Odată, fiind mic, am mers cu părinții și una din surori să aducem o căruță cu fân de la bunici din satul Suha, comuna Mălini. Pentru a intra în grădina unde erau căpițele de fân, trebuia să trecem peste un șanț care despărțea șoseaua principală de grădină. Tata a adus niște scânduri de la o mătușa de-a noastră încercând să improvizeze un podeț, dar degeaba… Rândunica a sărit peste podeț și din viteza respectivă am plonjat de pe banca din căruță direct în picioarele ei. În urma impactului mi-au sărit două măsele și mi s-a umflat falca încât nu reușeam să mai văd. Nu m-au dus la medic… La țară trebuia să se întâmple ceva foarte grav ca să cheme salvarea sau să mergi la doctor. Cu toate că mi s-a întâmplat asta nu puteam s-o urăsc, am rămas doar cu o frică de cai.

      Ne era dragă tuturor din familie. I se supunea foarte mult tatei și la fel de mult și fratelui Costică (Dumnezeu să-l ierte). Între dânșii exista o conexiune ce nu poate fi descrisă. La vârstă de 9 ani, fratele Costică, cu unul dintre vecinii noștri, Costel Țurcanu, au mers în pădure ca s-o ducă pe Rândunica la păscut. Ghinionul a făcut ca fratele Costică și Rândunica să treacă printr-un loc mlăștinos și s-au scufundat până la piept. Totul s-a petrecut în pădurea de pe Săscuța. Eu aveam în jur de 5 ani. Întâmplarea a făcut să fiu în apropiere, dar nu știam nimic. L-am văzut pe vecinul nostru cum fugea foarte tare țipând că se scufundă Costică și iapa. Am fugit și eu după el. Părinții împreună cu vecinii au fugit să-i salveze. S-au chinuit destul de mult. Cine știe ce era în sufletele lor. Care și pe cine voia să salveze. Eu și frații ceilalți am rămas acasă plângând, rugându-ne ca Dumnezeu să-i salveze.

      După ce i-au scos din nămol, au venit acasă și le-au făcut baie. Fiecare dintre noi avea lacrimi. Ne-am bucurat că au scăpat cu viață. Odată, fratele Costică și verișorul Dionisie (cel care s-a deghizat într-un an în Moș Crăciun) au decis să meargă cu Rândunica în țarnă la păscut. Le-am zis să mă ia și pe mine. A trebuit să mă urc călare împreună cu dânșii, stăteam în mijloc; eram mai mult leșinat de frică decât viu. La un moment dat, trebuia să trecem un pârâiaș pe la Nicolae Rotaru. Îi cunoșteam meteahna: știam că nu va trece prin apă și va voi să sară. Atunci am coborât și i-am lăsat să treacă singuri. M-am urcat din nou și când am ajuns în țarnă trebuia să trecem prin mlaștinile din Pârâul lui Molac. Aceeași poveste, am coborât pentru că știam că va vrea să sară. După am ajuns în locul cu aluni. Pe Rândunica am lăsat-o să pască liber și noi am cules alune.

      De fiecare dată când se întorcea tata de la muncă, eu și frații mai mici ieșeam în întâmpinarea lor. Ne urcam repede pentru a ne trage cu căruța în jur de 100-150 de metri. Rândunica știa acest lucru, se oprea singură, după care își continua drumul spre casă.

  • Citeste mai mult
    • Copil cu cadou
    • Bucuria de a dărui

      În acest articol vreau să scriu despre bucuria de a dărui, despre bucuria din ochii și sufletul copiilor când primesc daruri de la Moș Crăciun.

      Și anul acesta, ca în anii precedenți, am răspuns invitației Georgianei Vieru de la Fundația Bethany de a lua scrisori de la Moș Crăciun pentru copiii din satele județului Iași.

      În primul an, mai exact în urmă cu trei ani, Georgiana a făcut propunerea colegei noastre de la HR, care ne-a transmis-o, la rândul ei, nouă. În câteva secunde au fost deja colegi care au acceptat provocarea. Scrisorile erau scrise și desenate chiar de copiii care așteptau darurile de la Moș Crăciun.

      Fiecare copil cu dorința lui: unii doreau mai mult, alții mai puțin. În primul an majoritatea doreau ghetuțe, abia după ce am ajuns la ei am înțeles de ce. Era un sătuc destul de sărăcăcios, din care aproape că nu reușeam să ne scoatem picioarele din noroi. Unul dintre copii dorea 2 portocale; desigur, colegul care a tras scrisoarea i-a cumpărat și haine, ghetuțe, dulciuri și jucării. Copilul nu putea să-și care cutia pentru că era mai mare decât el. O fetiță încerca să-și care singură cadoul primit, dar nu se vedea decât cadoul care se mișca. Unii nici măcar nu voiau să-i lase pe părinți să-i ajute. Retrăiesc și acum emoțiile puternice din acel an. Era o bucurie și emoție în jur! O parte dintre noi nu-și puteau stăpâni lacrimile.

      Anul acesta am mers la școala din localitatea Comarna. Ca de fiecare dată, colegii de la Fire Credit s-au mobilizat și au cumpărat cadouri pentru toți copiii de la grădiniță până în clasa a V-a inclusiv. În ultima săptămâna era un freamăt la noi în firmă: fiecare coleg aducea cadoul și-l preda la depozitul lui Moș Crăciun (una din sălile de la formare). În fiecare an am avut sprijinul colegului nostru Irinel, care s-a sacrificat pentru câteva ore să facă „saună” în hainele lui Moș Crăciun, jucându-și foarte bine rolul.

      În această dimineață ne-am mobilizat o parte din colegi la cărat cadourile în mașini. Nu era persoană care să nu fie emoționată. Odată ajunși la școală am descărcat cadourile pe clase. În prima clasă se găseau cei de la grădiniță care ne intâmpinau cu „bună ziua” de fiecare dată când intram cu cadourile.

      Moș Crăciun a mers în cancelarie să se îmbrace. Am mers și l-am luat de braț împreună cu un învățător și l-am dus în clasa unde așteptau copiii foarte emoționați. Toți strigau cât îi țineau plămânii: „Moș Crăciun, Moș Căciun”. Odată intrați în clasă ne-au cântat un cântecel. Aveau și felicitări pentru Moș Crăciun. Unii au spus și poezii. Desigur că Moș Crăciun avea ajutoare care și-au făcut foarte bine treaba. La copiii de grădiniță veniseră și o parte din părinți. La unul venise bunica lui, care s-a lăsat fotografiată cu cadoul.

      După ce am terminat de împărțit cadourile celor micuți, am mers în celelalte săli.

      La clasa a IV-a un copil ne-a recitat o poezie ce ne-a făcut să plângem toți. La clasa a V-a două fete ne-au încântat auzul cu un colind foarte frumos. Una dintre fete avea o voce care ne-a mișcat profund pe toți.

      Personal, fiind o persoană religioasă nu mi-a scăpat din vedere o machetă cu o biserică făcută de unul dintre copii. Pe holul mare, pe lângă multe alte tablouri cu motive didactice am văzut și un tablou cu iconițe pe care va rog să-l vedeți în galerie.

      În acel moment mi-au venit în minte câteva versete din Biblie: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu”, „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide”. Mintea mi-a fugit la copiii care au cerut în scrisori și au așteptat vreme de o lună venirea lui Moș Crăciun.

      Se spune că fericirea este a celui care dăruiește. Am convingerea că așa este analizând încă o dată emoțiile și bucuria pe care fiecare coleg o afișa de la ridicarea scrisorii până la cumpărarea cadourilor și dăruirea către copii.

      Dăruind vei dobândi!

  • Citeste mai mult
    • Zapada
    • Zăpadă virgină

      În anul 2007 după o lungă perioadă de căutare al unui loc de muncă, am decis să plec din Suceava în Iași.

      Am început să lucrez în asigurări unde i-am cunoscut pe Cezar și Alina, care făceau parte din aceeași echipă cu mine. Am simțit din prima clipă că sunt oameni buni și pot să am încredere în ei. În cadrul aceleiași companii am avut mai mulți prieteni, dar în acest articol mă voi rezuma doar la Alina și Cezar. Pe măsură ce timpul trecea și începeam să ne cunoaștem mai bine, începusem să avem confidențe și cât mai multe ieșiri împreună. În acest moment îmi amintesc cu drag chiar și de clipele când nu aveam bani decât de covrigi de la un chioșc din Podul Roș. Ei n-au ținut cont de acest aspect: conta doar sufletul și omenia dintre noi.

      În primul an de muncă am mers cu dânșii împreună cu familia șefei noastre și alți colegi la Durău pentru un weekend. A fost superb, am urcat muntele Ceahlău, am mers la discotecă, într-o seară am făcut grătar, pe scurt, ne-am simțit foarte bine. După weekendul petrecut la Durău, la doar câteva săptămâni, am mers o săptămâna la mare și la fel, a fost foarte bine.

      Timpul trecea și relația de prietenie dintre noi se lega și mai mult. Așa că la începutul anului 2009 i-am invitat să vină la mine în satul Păiseni, județul Suceava. Erau sărbătorile de iarnă. Ei au ajuns în prima zi de Crăciun. Mă bucurasem foarte mult de vizita lor. Familia mea a fost încântată să-i cunoască. Ne-au adus cadouri mie și mamei. Tata era deja plecat la mănăstire pentru a se călugări.

      După ce am stat la masă, ne-am echipat pentru a ieși în pădure. Am luat și o săniuță cu noi. Am urcat pe ulița care duce la mănăstire, după care am început să intrăm în pădure. Despre fiecare poiană prin care treceam le povesteam amintirile care mă legau de acele locuri, iar ei erau foarte încântați de poveștile mele și de peisajul mirific care ne înconjura. Pădurea toată era îmbrăcată ca o mireasă. Mi-au mărturisit că era pentru prima dată când mergeau în pădure iarna și călcau pe zăpadă virgină. Ochii le sclipeau de fericire. Bucuria din sufletul meu era cu atât mai mare cu cât îi vedeam fericiți. Am parcurs tot drumul prin zăpadă, prin toate cele 7 poieni. Pe alocuri ne bulgăream, ne trăgeam cu sania, și chiuiam de răsuna toată pădurea. După ce am ajuns în ultima poiană, am decis să ne întoarcem pe alt drum și anume pe Săscuța, astfel că am coborât pe piciorul lui Vasile Rarița. Am făcut foarte multe fotografii.

      La fel și de drumul și de râul Săscuța mă legau foarte multe amintiri, motiv pentru care am lansat invitația de a veni și vara pentru a merge la cules de fragi, zmeură și mure. Le-am arătat locul unde mi-ar plăcea să fac nuntă, dacă Domnul va binevoi. Ne-am potolit setea cu apă de la un izvor de la locul numit La Cabană. Spre seară ne-am întors acasă unde ne-am întâlnit cu o parte din frații mei. Seara am ascultat poveștile mamei lângă sobă. Ne simțeam foarte bine. A două zi după ce am servit masa am plecat la pârtia de schi de la Văleni-Stânișoara. La fel a fost o atmosfera foarte plăcută. Seara ne-am întors acasă pentru o altă repriză de povești spuse de mama. Am mers la somn destul de târziu.

      Dimineață am plecat spre Iași, lăsând în urmă satul natal cu oamenii și poveștile lui.

  • Citeste mai mult
    • Linia orizontului
    • Linia orizontului

      De mic copil am fost atras de linia orizontului. Doream s-o ating, să-i simt vibrațiile. Mi se spunea de către frații mai mari că poate fi atinsă. La școală mi s-a spus că este linia care unește cerul cu pământul.

      Uneori mă trezeam dimineața și îmi plăcea să ies în fața casei, să privesc cerul, să privesc în depărtare și, cel mai mult, să-mi bată razele soarelui în față. Ce vremuri frumoase. Simțeam mirosul proaspăt de rouă care venea din grădină.

      Pe drum treceau căruțele din sat, uneori pline cu oameni care mergeau la munca câmpului, la CAP. Rareori vedeam câte o mașină prin sat, poate chiar la câteva zile, când fugeam toți copiii după ea să inhalăm fumul pe care-l emana. Nu știu de ce, dar toți copiii aveam această plăcere. Unii spuneau că și-ar pune fum în pungă să-l păstreze pentru mai mult timp. Din păcate, în zilele de astăzi există prea multă poluare, așa că nu mai fuge nimeni după „popeduţe” cum le spuneam noi când eram mici.

      Timpul trecea încet și dorința de a atinge linia orizontului creștea în sufletul meu. Din curte de la mine, linia orizontului unea cerul cu pădurile Mieluşoaia, Prisos, Săscuța și izlazul (izlaş se spune în sat la noi) care despărțea satul nostru de comuna Mălini. Cu durere am constatat că dacă mă urcam pe un deal linia orizontului se depărta. Urcam aproape zilnic pe dealul cimitirului și vedeam că linia se mută pe dealul târgului Fălticeni. Mă întrebam: „o voi atinge vreodată”? Vă puteți imagina ce fericit am fost când m-au luat surorile prima dată cu autobuzul la Fălticeni, doreau să-mi cumpere haine și să mă ducă la cofetărie. Îmi spuneam în sinea mea „acum am șansa să ating această linie”, dar, surpriză, ea plecase mai departe spre dealul Hârtopului și spre orașul Suceava. Ce dezamăgire pe capul meu. Mi-am spus atunci că va trebui să cresc mare și voi găsi o soluție.

      De multe ori când eram la scăldat sau la joacă cu vecinii, sau cu mieii la păscut treceau avioane deasupra satului și îmi spuneam asta este soluția, dar că nu am nicio șansă. Mă mulțumeam de multe ori cu bucuria pe care mi-o dădea mersul pe căruța cu fân, mă lăsam culcat pe spate și astfel tot cerul era al meu, singurele zgomote din peisaj erau tropotul calului și eventual copiii sau oamenii care-l salutau pe tata sau pe unul din frații mai mari care mânau calul. Era o adevărată terapie pentru mine! Mirosul plăcut de fân, soarele care-mi bătea în față și uneori umbra dacă treceam pe sub plopii de pe marginea drumului.

      Am crescut, am urcat pe câțiva munți, am călătorit de foarte multe ori cu avionul și de multe ori mi-am amintit de dorința mea, chiar și când eram la mare priveam în larg și mă amuzam de mine însumi. Dacă aș face acum o paralelă, aș spune că linia orizontului este compusă din visele și obiectivele noastre, care odată atinse ne înalţă și mai sus lărgind astfel orizontul.

      Aș spune la final că linia orizontului este cerul spre care noi tindem.

  • Citeste mai mult
    • Olga
    • Olga

      Pe Olga am cunoscut-o în pelerinajul de la Sankt Petersburg. Stăteam la rând pentru a intra la Sfânta Xenia Nebună pentru Hristos. Era o zi frumoasă de primăvară, dimineaţa. Aveam o supărare în suflet din cauza unei colege de grup. Odată ajunşi la biserică, eu am mers la magazin să cumpăr iconiţe pentru a le atinge de mormântul sfintei, timp în care ceilalti colegi au mers direct la mormântul sfintei.

      La Sfânta Xenia de Sankt Petersburg toată lumea duce un prinos de flori, pe care, la rândul, părintele le împarte celorlalţi închinători, după ce au fost atinse de mormântul sfintei. Din viaţa Sfintei Xenia am aflat că cei de la mănăstire trimit petale de trandafir înmuiate în uleiul din candelă ce veghează asupra mormântului, în toată lumea, celor care le solicită, pentru a se vindeca de boli grave.

      Din cauza faptului că am mers la magazin, am rămas în urmă de colegii de grup şi ei s-au închinat. Ajuns la mormânt, am văzut că ceilalţi pelerini au ieşit din paraclis. Eram cuprins de disperare şi am strigat la Igor – ghidul nostru, rugându-l să facă tot posibilul să mă aştepte şi pe mine. Îmi era frică că nu voi reuşi să intru. Voiam să apelez la bunătatea oamenilor, să-i rog să mă lase să intru în faţă, dar nu ştiam limba rusă.

      În acel moment a venit la mine o frumuseţe de fată, ce părea că vine de la curţile ţarilor şi mi-a zis: „încântată să aud grăind româneşte”; am simţit că inima s-a oprit şi nu puteam să mai rostesc un cuvânt. Mă luptăm cu mine, cu gândurile mele, încercând să-mi dau seama cine este. În zadar…, îmi era ruşine că nu o recunoşteam, mi se părea că semăna cu una dintre moldovencele din anii studenţiei, dar nu. Ea s-a prezentat că fiind Olga şi mi-a zis că nu mă cunoaşte. Pe moment mi-a trecut prin minte că poate a trimis-o Sfânta Xenia, după cum bine ştiam că a procedat în alte situaţii cu cei care i-au cerut ajutorul. Am început să discutăm ca şi cum ne-am fi cunoscut de o viaţă. La intrarea în paraclis mi-a dăruit o iconiţă cu chipul Sfântului Ioan de Kronstadt, Sfânt la care ne-am închinat de asemenea în acel pelerinaj. În acele momente nu mă mai interesa nimic, aş fi vrut ca timpul să se oprească în loc, să petrec cât mai mult timp alături de Olga. La un moment dat ni s-a alăturat un alt coleg de grup care la rându-i ne-a dăruit câte o iconiţă cu Sfânta Xenia.

      Timpul trecea în favoarea noastră. Dumnezeu s-a milostivit asupra noastră; colegii de grup nu şi-au dat seama de trecerea timpului. Ne-am închinat la mormântul Sfintei, am primit de la părintele un trandafir galben şi un pumn de petale de trandafir pe care le-am adus cu mine în România, şi acum după atâţia ani au un miros plăcut de mir.

      Odată ieşiţi afară din paraclisul care acoperea mormântul Sfintei, ne-am întâlnit cu ceilalţi pelerini care s-au îndrăgostit pe loc de Olga. Nu era persoană care să nu o îndrăgească. Eram foarte bucuros şi mândru. Unii s-au pus pe glume, că vor să ne cunune şi altele. Tot atunci am văzut cum porumbeii din cimitir se urcau pe ghidul nostru. O scenă care m-a mişcat. La un moment dat ne-am îndreptat cu toţii spre autocar. Am făcut schimb de numere de telefon şi adrese de e-mail. I-am dat şi adresa de la hotel pentru a ne vizita. Lucru care s-a şi întâmplat dealtfel. În ultima seară a venit la hotel şi ne-a împărţit souvenir-uri; părintele Serapion şi ceilalţi au cântat câteva pricesne care au bucurat-o până la lacrimi.

      După pelerinajul de la Sankt Petersburg, am păstrat legătură cu Olga pe e-mail şi telefon. La 2 ani am mers iarăşi în pelerinaj în Rusia, de dată această la Moscova şi Cercul de Aur. Am anunţat-o din timp şi pe Olga, astfel că ea a făcut în jur de 800 km pentru a veni la Mănăstirea Optina. Emoţia reîntâlnirii a fost puternică; şi de această dată pelerinii din grup s-au îndrăgostit de ea. De la Mănăstirea Optina am plecat spre Moscova.

      Olga mai era cu o prietenă de-a ei „îngreunată cu un băiţel” vorba Olgăi (vezi foto în album) şi le-am rugat să vină cu noi, prilej de vreo 7 ore în care am povestit vrute şi nevrute, am şi cântat spre bucuria pelerinilor.

      În grupul nostru era o domnişoară care purta pe cap o eşarfă neagră (foto în album). Pe Olga a înduioşat-o foarte mult, încât au făcut schimb de eşarfe, dar Olga nu ştia că fata intenţiona să meargă la mănăstire să se călugărească, cu toate că Olga i-a dăruit o eşarfă albă. O fi fost un semn pentru cununia cu Dumnezeu.

      Anii au trecut şi am aflat că Olga s-a măritat (în album este fotografie cu soţul ei). Mai ştiu de asemenea că a fost în România la Sighişoara, dar nu mă anunţase şi eu plecam într-un pelerinaj în Sfântul Munte Athos. Sper doar că viaţa să ne dea şansa să ne reîntâlnim.

  • Citeste mai mult
    • La fragi

      În copilărie, obişnuiam, în fiecare vară, să merg la cules de fragi, zmeură, mure sau bureţi, cu fraţii, surorile şi vecinii noştrii.
      Cunoşteam foarte bine pădurile din împrejurimile satului care se învecina cu izlazul din Sasca Mare, Şinca, Bogata, Slătioara, şi o parte din satele comunei Mălini.

      Multe locuri sau pârăiaşe aveau denumiri care se mai păstrează şi în zilele de astăzi cum ar fi: Mielușoaia, Prisos (unul din locurile de inspiraţie ale lui Nicolae Labiş), Săscuţa Nicorici, Săscuţa, Fagan, Bogațica, Piciorul Lupului, Căsoi, La Cabană, Piciorul lui Vasile Rariţa, La Toacă, etc. sau cele 7 poieni: Poiana la Maici, Poiana Fântânii, Poiana Bourii, Poiana cu Ferigă, Poiana cu Mesteceni, Vârful Poienii, Groapa Poienii.

      De multe ori mergeam în locuri mai indepartate, cum ar fi în Vârful Poienii (a şasea poiana) sau Groapa Poienii sau chiar mai departe. De fiecare dată ne era frică să nu ne întâlnim cu câinii de la stână; nu aveam frică de animalele sălbatice cum aveam de ei.
      Întâmplarea a făcut că odată, pe când ne apropiam de un parchet din Groapa Poienii, să auzim lătrând câinii de la stână; am luat-o cu toţii la fugă şi în Vârful Poienii  am găsit un măr pădureţ şi ne zgripțuram cu toţii să ne urcăm în el, fiecare în legea lui; nu se mai gândea nimeni la celălalt, important era să fii urcat în copac.

      Îmi amintesc cum o vecină s-a prins de o creangă uscată a mărului care a cedat şi s-a rupt cu tot cu ea, căzând pe spate cu creanga îmbrăţişată la piept, fiind foarte convinsă că este în copac. Sora ei mai mică o întreabă ce face jos, iar ea a răspuns că se ţine de creangă să nu cadă s-o mănânce câinii, la care sora sa îi spune: vezi că eşti pe pământ.
      În grupul nostru mai erau alte două vecine surori, cea mai mare reuşind să se urce în copac, iar cealaltă mai mică s-a îndepărtat câţiva metrii de copac, aşezându-se pe iarbă şi strigând în gura mare: “aşa o să stau să mă mănânce câinii”.
      După vreo jumătate de oră, ne-am dus într-un alt copac, de data asta un carpen, unde de frică mă apucase un tremurat de picoare şi mă ţineau ceilalţi să nu cad din copac.
      La scurt timp am coborât şi am venit în locurile mai apropiate de sat pentru a culege măcar o cană de fragi. Ajunşi aici cele patru vecine s-au luat la bătaie între ele de la fragi, dându-şi cu cănile de fragi peste cap. Într-un final, ne-am întors acasă dezamăgiţi de cantitatea de fragi culeasă, și experiența avută in acea zi.

  • Citeste mai mult
    • Pui de urs
    • Pui de urs

      Dintotdeauna am fost atras de puii de urs, deşi recunosc că îmi este frică de animale. Mi-au povestit surorile că atunci când eram mic am primit de la Moş Crăciun un ursuleţ jucărie care îşi mişca ochii şi m-am speriat foarte tare. Cu toate astea, când eram la grădiniţă am avut o vecină care avea un pui de urs împăiat. Tatăl ei prinsese ursuleţul lăsat în urmă de ursoaica care dăduse buzna în satul nostru. Toţi copiii roiau în jurul vecinei noastre, care mai de care să ţinem ursuleţul împăiat în braţe.

      Cu trecerea anilor, îmi amintesc că mergeam cu tata şi fraţii la Mănăstirea Slătioara, tata ca de obicei mergea primul şi foarte repede, noi aproape că alergam în spatele lui. Eram ajunşi în drumul care face legătura dintre Bogata şi Slătioara şi, la un moment dat, tata s-a oprit şi nu înţelegeam motivul; ne striga încet pentru a nu face zgomot, ajunşi în dreptul lui ne arăta cu mâna spre o ursoaica cu trei pui care tocmai traversaseră drumul şi urcau un povârniş. La un moment dat, ursoaica şi-a întors capul spre noi, l-am prins pe tata de mână şi l-am întrebat de ce ursuleţii nu ne privesc şi el mi-a răspuns, să-i mulţumești lui Dumnezeu că ei nu ne-au simţit prezenţa, pentru că ar fi fost vai şi amar de noi, ursoaica ar fi făcut ravagii în cazul în care ursuleţii ar fi țipat.

      Întâmplarea în sine m-a marcat, pe de o parte realizam pericolul, pe de o parte am fost bucuros să văd ursuleţii vii, care îşi urmau mama chinuindu-se să urce povârnişul şi pe mama lor care avea grijă de dânşii.

  • Citeste mai mult