Olga

Pe Olga am cunoscut-o în pelerinajul de la Sankt Petersburg. Stăteam la rând pentru a intra la Sfânta Xenia Nebună pentru Hristos. Era o zi frumoasă de primăvară, dimineaţa. Aveam o supărare în suflet din cauza unei colege de grup. Odată ajunşi la biserică, eu am mers la magazin să cumpăr iconiţe pentru a le atinge de mormântul sfintei, timp în care ceilalti colegi au mers direct la mormântul sfintei.

La Sfânta Xenia de Sankt Petersburg toată lumea duce un prinos de flori, pe care, la rândul, părintele le împarte celorlalţi închinători, după ce au fost atinse de mormântul sfintei. Din viaţa Sfintei Xenia am aflat că cei de la mănăstire trimit petale de trandafir înmuiate în uleiul din candelă ce veghează asupra mormântului, în toată lumea, celor care le solicită, pentru a se vindeca de boli grave.

Din cauza faptului că am mers la magazin, am rămas în urmă de colegii de grup şi ei s-au închinat. Ajuns la mormânt, am văzut că ceilalţi pelerini au ieşit din paraclis. Eram cuprins de disperare şi am strigat la Igor – ghidul nostru, rugându-l să facă tot posibilul să mă aştepte şi pe mine. Îmi era frică că nu voi reuşi să intru. Voiam să apelez la bunătatea oamenilor, să-i rog să mă lase să intru în faţă, dar nu ştiam limba rusă.

În acel moment a venit la mine o frumuseţe de fată, ce părea că vine de la curţile ţarilor şi mi-a zis: „încântată să aud grăind româneşte”; am simţit că inima s-a oprit şi nu puteam să mai rostesc un cuvânt. Mă luptăm cu mine, cu gândurile mele, încercând să-mi dau seama cine este. În zadar…, îmi era ruşine că nu o recunoşteam, mi se părea că semăna cu una dintre moldovencele din anii studenţiei, dar nu. Ea s-a prezentat că fiind Olga şi mi-a zis că nu mă cunoaşte. Pe moment mi-a trecut prin minte că poate a trimis-o Sfânta Xenia, după cum bine ştiam că a procedat în alte situaţii cu cei care i-au cerut ajutorul. Am început să discutăm ca şi cum ne-am fi cunoscut de o viaţă. La intrarea în paraclis mi-a dăruit o iconiţă cu chipul Sfântului Ioan de Kronstadt, Sfânt la care ne-am închinat de asemenea în acel pelerinaj. În acele momente nu mă mai interesa nimic, aş fi vrut ca timpul să se oprească în loc, să petrec cât mai mult timp alături de Olga. La un moment dat ni s-a alăturat un alt coleg de grup care la rându-i ne-a dăruit câte o iconiţă cu Sfânta Xenia.

Timpul trecea în favoarea noastră. Dumnezeu s-a milostivit asupra noastră; colegii de grup nu şi-au dat seama de trecerea timpului. Ne-am închinat la mormântul Sfintei, am primit de la părintele un trandafir galben şi un pumn de petale de trandafir pe care le-am adus cu mine în România, şi acum după atâţia ani au un miros plăcut de mir.

Odată ieşiţi afară din paraclisul care acoperea mormântul Sfintei, ne-am întâlnit cu ceilalţi pelerini care s-au îndrăgostit pe loc de Olga. Nu era persoană care să nu o îndrăgească. Eram foarte bucuros şi mândru. Unii s-au pus pe glume, că vor să ne cunune şi altele. Tot atunci am văzut cum porumbeii din cimitir se urcau pe ghidul nostru. O scenă care m-a mişcat. La un moment dat ne-am îndreptat cu toţii spre autocar. Am făcut schimb de numere de telefon şi adrese de e-mail. I-am dat şi adresa de la hotel pentru a ne vizita. Lucru care s-a şi întâmplat dealtfel. În ultima seară a venit la hotel şi ne-a împărţit souvenir-uri; părintele Serapion şi ceilalţi au cântat câteva pricesne care au bucurat-o până la lacrimi.

După pelerinajul de la Sankt Petersburg, am păstrat legătură cu Olga pe e-mail şi telefon. La 2 ani am mers iarăşi în pelerinaj în Rusia, de dată această la Moscova şi Cercul de Aur. Am anunţat-o din timp şi pe Olga, astfel că ea a făcut în jur de 800 km pentru a veni la Mănăstirea Optina. Emoţia reîntâlnirii a fost puternică; şi de această dată pelerinii din grup s-au îndrăgostit de ea. De la Mănăstirea Optina am plecat spre Moscova.

Olga mai era cu o prietenă de-a ei „îngreunată cu un băiţel” vorba Olgăi (vezi foto în album) şi le-am rugat să vină cu noi, prilej de vreo 7 ore în care am povestit vrute şi nevrute, am şi cântat spre bucuria pelerinilor.

În grupul nostru era o domnişoară care purta pe cap o eşarfă neagră (foto în album). Pe Olga a înduioşat-o foarte mult, încât au făcut schimb de eşarfe, dar Olga nu ştia că fata intenţiona să meargă la mănăstire să se călugărească, cu toate că Olga i-a dăruit o eşarfă albă. O fi fost un semn pentru cununia cu Dumnezeu.

Anii au trecut şi am aflat că Olga s-a măritat (în album este fotografie cu soţul ei). Mai ştiu de asemenea că a fost în România la Sighişoara, dar nu mă anunţase şi eu plecam într-un pelerinaj în Sfântul Munte Athos. Sper doar că viaţa să ne dea şansa să ne reîntâlnim.

Pelerinaj la Paraclisul Panaghia si Varful Athonului

De fiecare dată când mergeam în Sfântul Munte Athos priveam vârful muntelui şi mă întrebam: voi ajunge vreodată acolo? Simţeam o emoţie puternică, o dorinţă arzătoare care nu-mi dădea pace până când am ajuns să-mi împlinesc acest vis.
La fiecare ieşire din Sfântul Munte priveam spre vârf ca şi cum ar fi fost pentru ultima dată şi totuşi Dumnezeu şi Maica Domnului m-au ajutat să merg de mai multe ori.

Pe data de 15 august  2017 am plecat cu gândul de a ajunge în vârful muntelui. Am luat un microbuz din Iaşi spre Bacău pentru a mă întâlni cu organizatorul şi un alt pelerin din Râşca-Suceava, după care ne-am îndreptat spre Bucureşti pentru a-i întâlni şi pe ceilalţi pelerini (3 din Bucureşti, unul din Tulcea care mi-a fost coleg în alt pelerinaj, doi din Călăraşi şi în portul Ierissos ni s-au alăturat un domn din republica Moldova cu fiul lui de 12 ani şi un alt pelerin din Bucureşti cu care am mai fost în Sfântul Munte.

Plecarea din Bucureşti a fost în jurul orei 20.00 şi la ora 4.00 dimineaţa eram deja în Grecia. Ajunşi în port ne-am întins care şi cum pe câte o bancă pentru a aţipi un pic. La ora 8.30 vaporaşul a plecat şi în scurt timp şi-au făcut prezenţa delfinii. Prima staţie a fost la Mănăstirea Hilandaru, după care am trecut pe lângă Mănăstirea Esfigmenu şi la Mănăstirea Vatopedu am debarcat. Am vizitat mănăstirea, ne-am închinat la cele 7 icoane făcătoare de minuni, la brâul Maicii Domnului (cea mai mare bucată din lume) şi la capul Sfântului Ioan Gură de Aur, după care am primit din partea mănăstirii câte un brâu şi o sticluţa de ulei de la candela de la Icoana Maicii Domnului Pantanassa (Atotimparateasa).

După ce am vizitat Mănăstirea Vatopedu am luat un microbuz şi ne-am îndreptat spre Careia – capitala Sfântului Munte. Aici am mers la Schitul Sfântului Andrei pentru a ne caza. Am trecut pe la arhondaric unde am fost primiţi cum este obiceiul în Grecia, cu rahat, apă rece şi ouzo, după care ne-am îndreptat spre dormitoare. După ce ne-am cazat am plecat să vizităm Mănăstirea Cutlumuş şi Panaguda (chilia părintelui Paisie Aghioritul). Am participat la Vecernie, după care am stat la masă. Dimineaţă la ora 4 ne-am trezit pentru a participa la slujbă (utrenia şi sfânta liturghie), la finalul slujbei am stat la masă, apoi am luat un microbuz până la Mănăstirea Pantocrator unde ne-am închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Gherontita” (Stareţa), am vizitat mănăstirea, şi ne-am continuat drumul pe jos până la Mănăstirea Stavronichita pentru a ne închina sfintei icoane făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae care a fost găsită pe mare.

Peisajul era foarte frumos; pe marginea drumului am găsit şi smochine. Ulterior am plecat spre Mănăstirea Iviru pentru a ne închina la una dintre cele mai importante icoane ortodoxe „Portăriţa” (despre care voi scrie într-un articol dedicat acestei mănăstiri). Tot aici am îmbucat ce aveam prin rucsace până a venit un microbuz pentru a merge la Schitul Prodromu.

La Schitul Prodromu am fost înştiinţaţi că nu mai sunt locuri pentru cazare şi că ar fi un loc amenajat în grădină. Am mers şi ne-am luat fiecare pături pentru a prinde un locuşor de dormit. Am stat la masă şi după am participat la Vecernie. Pe la ora 19.30 a venit organizatorul şi ne-a anunţat că un grup va pleca la ora 20.00 pe munte şi se eliberează 8 locuri, am fost primul care am sărit spre a prinde un loc.

La ora 2.00 dimineaţa ne-am trezit şi la 2.30 am plecat pe întuneric spre vârful muntelui. Drumul a fost destul de greu, poate şi din cauza întunericului, norocul nostru că o parte dintre noi aveam lanterne. La un moment dat a început să se crape de ziua şi vedeam marea şi muntele în toată splendoarea. E drept că şi drumul începea să devină mai abrupt. Colegii de grup făceau popasuri destul de dese şi mie nu-mi plăcea acest lucru. La un moment dat eu şi domnul din Moldova împreună cu fiul lui am luat-o înainte şi la ora 8.30 dimineaţa am ajuns la Schitul Panaghia – 1500 m altitudine. Am prins finalul Sfintei Liturghii, ne-am închinat şi după am căutat un locuşor de dormit, eu pe un dig sub o tufă unde m-am întins şi am adormit pe izoprenul care-l aveam la mine. Pe la ora 11.00 au sosit şi ceilalţi colegi de grup. La ora 13.30 toţi pelerinii au primit câte o caserolă de paste cu fructe de mare, măsline şi halva. O parte din pelerini urcau pe vârful Atonului, în timp ce alții aşteptau ora 17.00 pentru a participa la procesiune până în vârful muntelui.

Am înţeles că în alţi ani veneau mulţi călugări de pe la alte mănăstiri pentru a lua parte la procesiune, dar în acest an au fost foarte puţini, în schimb au fost foarte mulţi pelerini. În cursul după-amiezii o parte din grup am hotărât să urcăm spre vârful Athonului. Din cauza neputinţei mele, n-am reuşit, mai aveam până în 200 metri şi m-am oprit, mi s-a făcut rău de înălţime. Am coborât la Panaghia şi am stat la discuţii cu ceilalalti pelerini.

Pe la ora 19.30 domnul din Moldova a spus că vrea să coboare la Schitul Sfânta Ana, m-am aventurat şi eu, neluând în calcul oboseala şi distanţa. Cu ajutorul lui Dumnezeu la ora 23.00 am ajuns la Schit. Pe drum îmi era frică că vom găsi porţile închise şi nu vom putea intra în curte, dar Maica Domnului şi Sfânta Ana ne-a ascultat rugăciunile şi porţile erau deschise, locuri de cazare nu mai erau, iar călugării participau la slujbă, m-am aşezat şi eu pe temelia bisericii şi am stat până dimineaţă când s-a terminat slujba şi am mers la masă. La masă a fost şi un episcop de la care am şi luat binecuvântare. La ieşire doi călugări au împărţit plicuri în care am găsit câte o batistă şi o iconiţă cu Sfinta Ana, copie după Icoana făcătoare de minuni. La icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana din biserică erau foarte multe fotografii cu copilaşi, ca răspuns la rugăciunile părinţilor care nu puteau face copii.

Împreună cu domnul din Moldova şi băiatul lui am plecat înspre Mănăstirea Sfântul Pavel, după care am luat feriboat-ul şi ne-am îndreptat spre Ouranopolis.

În următoarele articole voi descrie pe larg mănăstirile vizitate.

« 1 de 2 »

Pelerinaj la Manastirea Dionisiu – Sfantul Munte Athos

În pelerinajul de la Ierusalim am cunoscut o familie din Neamţ care mi-a spus că ştiu un preot care organizează plecări în Sfântul Munte. Cum îmi doream atât de mult să ajung acolo, am luat numărul de telefon şi am sunat. Preotul mi-a dat numărul de telefon al organizatorului şi am căzut de acord să plec în toamna lui 2009, doar că lucrurile n-au ieşit cum am vrut eu, abia după ce am fost în Sfântul Munte am înţeles de la alţi pelerini că se ajunge destul de greu din cauza ispitelor care apar pe parcurs.

Nici eu nu am fost scutit, îmi luam concediu şi eram anunţat că nu se mai merge din diverse motive cum ar fi: că nu era grupul format, altădată că era furtună pe mare sau alte alte motive orânduite de Dumnezeu şi Maica Domnului patroana Sfântului Munte. Şi totuşi Bunul Dumnezeu m-a ajutat să plec în primăvară anului 2010. Am plecat de la Iaşi la Bacău pentru a mă întâlni cu ceilalţi pelerini, un licean din Cajvana, un student la teologie din Botoşani, un student la medicina, 3 bărbaţi din judeţul Bacău şi un domn din Râmnicu Vâlcea cu cei 2 copii ai săi. Am ajuns în Bucureşti, am făcut un popas la Mănăstirea Cernica, după care am plecat spre Grecia pe la miezul nopţii, prin Bulgaria şi am ajuns dimineaţa în portul Ouranopolis. Am aşteptat în jur de 2 ore, după care ne-am urcat pe vapor şi am început călătoria spre Sfantul Munte. Odată suiţi pe vapor, ne-am ocupat câteva locuri, am mâncat ce aveam prin rucsace, după care am ieşit pe vapor să admirăm peisajul şi să facem poze. Eram urmăriţi de foarte mulţi pescăruşi care aşteptau mâncare de la pelerini. Am văzut cum un călugăr le dădea pâine şi pescăruşii veneau şi ciupeau pâine din mâna lui. Am încercat să fac şi eu la fel, dar nu am reuşit, din contra un pescăruş şi-a făcut nevoile pe faţa mea :).

După vreo jumătate de ora au început să se vadă şi mănăstirile din Sfântul Munte. Personal, m-am îndrăgostit pe loc şi prin minte îmi trecea deja că mi-ar plăcea să mă stabilesc acolo. Îmi aminteam că înainte de plecare părintele de la Piatra Neamţ îmi spusese că este foarte diferit, că sunt mănăstiri foarte vechi şi trapeze care au chiar 1000 de ani. Vaporul oprea la fiecare mănăstire de pe malul mării pentru a coborî pelerini sau maşinile cu marfă ale mănăstirilor (fac menţiunea că nu se poate merge cu maşina personală pe Muntele Athos) sau pentru a se urca alţii. În drumul nostru am trecut şi pe lângă Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon, la care am înţeles că se obţine foarte greu cazare. Mi-am zis în sufletul meu oare am vreo şansă în viaţa mea s-o vizitez? Ne-am continuat drumul şi am ajuns la primul nostru obiectiv Mănăstirea Dionisiu, eram cuprins de o emoţie puternică, am urcat drumul până la mănăstire, îmi amintesc că la poartă era un călugăr foarte bătrân care mi s-a părut că avea o boală la ochi, ne privea pe toţi cum intram in curte, recunosc că începuse să-mi fie frică, frică de păcatele săvârşite până atunci. Venise un alt călugăr care ne-a condus la arhondaric unde am fost primiţi cu rahat grecesc, apă şi un păhărel de ouzo, după care am completat fiecare datele într-o condică şi am mers la dormitor. Ardeam de nerăbdare să vizitez biserica, să particip la prima slujba. Şoferul ne-a spus că deasupra mănăstirii se află peştera Sfântului Nifon patriarhul Constaninopolului pe care personal n-am vizitat-o atunci (îmi era frică de înălţime) abia 6 ani mai târziu. Am vizitat în schimb mormântul sfântului Nifon şi osuarul mănăstirii. După-amiază am participat la slujba de vecernie, după care am mers la masă cu cu obştea mănăstirii şi ceilalţi pelereni.

Noaptea am participat la utrenie, când s-au scos spre închinare Sfintele Moaşte: mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul, un dinte al Sfântului Ioan Gură de Aur şi mici părticele din moaştele Sfântului Evanghelist Luca şi ale Sfântului Arhidiacon Ştefan, cât şi o bucată din lanţul Sfântului Apostol Petru; ne-am închinat şi la Icoana Maicii Domnului numită Acatist, pictată de Sfântul Evanghelist Luca, despre care ştiam că este mare făcătoare de minuni. Icoana este de dimensiuni mici şi închisă la culoare, a fost donată de către Împăratul Alexius, Comnenul Sfântului Cuvios Dionysios. Se mai spune că aceasta a fost icoana cu care Patriarhul Serghie a făcut procesiune pe zidurile Constantinopolului pentru a păzi cetatea de asediul perşilor, avarilor şi slavilor.

Două mari minuni m-au impresionat până la lacrimi, citisem înainte de plecarea înspre Sfântul Munte că icoana a fost furată de către piraţi în anul 1592, iar şeful lor a avut un vis cu Judecata de Apoi, iar când a a deschis cutia unde era ascunsă icoana a văzut-o plină de mir. Piraţii, văzând minunea, s-au botezat şi au rămas în mănăstire, calugarindu-se. Cea de a doua minune s-a întâmplat tot cu nişte piraţi care au prădat mănăstirea, şi au furat şi icoana, ascunzând-o într-o cutie. La fel şeful piraţilor a visat-o pe Maica Domnului care i-a zis: „Pentru ce, vicleanule, m-ai închis în cutie? Întoarce-mă de unde m-ai luat!” Neluând în considerare visul, s-a stârnit o furtună puternică, corabia fiind în pericol de scufundare. Valurile au împins corabia spre mănăstire, astfel înţelegând minunea, au înapoiat icoana călugărilor.

Închinându-mă la această sfânta icoană, emoţia a fost atât de puternică încât mi-am cumpărat o replică pentru colecţia personală.

Dimineaţă ne-am trezit şi am mers pe jos înspre Mănăstirea Sfântul Pavel.

Doresc să-i mulţumesc Părintelui Vlad Pimen pentru îngăduinţa de a posta pe blog fragmente din cartea Sfinţiei Sale: ” Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii Domnului”.

« 1 de 3 »

Pelerinaj în Ţara Sfânta

Îmi amintesc cu drag de fiecare dată când eram copil şi aşteptam să vină duminica pentru a merge la Mănăstirea Slătioara cu tata, fraţii şi surorile mele. Când venea sâmbăta seara nu mai dormeam deloc de frică să nu cumva să nu mă ia cu ei la mănăstire.

Trebuia de fiecare dată să ne trezim la 4 dimineaţa pentru a putea parcurge cei 8 km prin pădure, uneori prin zăpezi ce depăşeau 1 metru înălţime. Vara era o adevărată splendoare să auzi păsările cântând, să simţi parfumul florilor sau clipocitul unui pârăiaş care străbătea pădurea. De fiecare dată poposeam doar câteva minute în vârful unui deal căruia i se spunea „la toacă”, ne închinam la Sfânta Cruce, cine dorea bătea puţin toaca şi ne grăbeam să prindem începutul slujbei; de multe ori ajungeam chiar când se băteau clopotele în jurul orei 6.00 dimineaţa.

Ajunşi la mănăstire, mergeam în croitoria părintelui Timotei pentru a ne lăsa bagajul, eventual să ne schimbăm de haine. De cum intram în croitorie, privirea îmi era furată de un tablou cu imaginea Ierusalimului, inima îmi bătea foarte tare; îmi doream foarte mult să ajung acolo, însă nu îndrăzneam să mărturisesc nimănui despre visul meu. Tot în croitorie mai era un tablou cu un om bătrân care ducea în spate arborele vieţii, în care se ducea o lupta între îngeri și diavoli; recunosc că de fiecare dată îmi inspira teamă, preferam să admir tabloul cu Ierusalimul.

Participam activ la slujbe, copii fiind uneori mai fugeam afară să cumpărăm prescuri sau să ne mai ciondănim cu ţigăncile de la Bogata. După slujbă luam masa în trapeza mănăstirii după care ne întorceam acasă într-un ritm mai lejer. Legat de acest vis, pot sa vă mai spun ca în studenţie obişnuiam să ieşim în fiecare seară la plimbare pe străzile Sucevei şi, aproape de fiecare dată, ajungeam în centrul oraşului, unde erau câteva agenţii de turism pe ferestrele cărora era plin de afişe de publicitate pentru diverse locuri din toată lumea; de fiecare dată eram atras de afişul pentru pelerinaj în Israel, deşi nu credeam că voi ajunge vreodată acolo.

Am făcut această introducere pentru a va împărtăşi cât de mult îmi doream să ajung la Ierusalim. Dat fiind faptul că m-am rugat şi mi-am dorit atât de mult să ajung, Bunul Dumnezeu s-a milostivit şi în primăvară anului 2009 am reuşit să merg în Ţara Sfântă. Am plecat cu o agenţie din Iaşi, nu cunoşteam pe nimeni, dar ca în fiecare pelerinaj după prima zi de călătorie, se leagă prietenii foarte strânse, uneori pe viaţă, să nu uităm că poţi avea şi ispite pe măsură…

Aveam emoţii, emoţiile erau cu atât mai mari pentru că urma să întâlnesc un bun prieten din apropiere de Nazaret pe care l-am cunoscut când am fost cu bursa de studii în Messina – Sicilia.
Eram în săptămâna mare din Postul cel Mare, cu toţii ne doream să vedem Lumina Sfânta. Odată ajunşi în aeroportul Bengurion, am fost preluaţi de autocare şi am mers la Biserica Sfântului Gheorghe din Lod (Lyda) pentru a ne închina la mormântul sfântului şi lanţul făcător de minuni (câteva persoane din grup au fost martori în alte ocazii la minuni săvârşite după atingerea lanţului cu care a fost legat Sfântul Gheorghe).

După ce ne-am cazat la Hotelul Ierusalim, am mers cu toţii să ne închinăm la Sfântul Mormânt al Mântuitorului. Ajunşi în curtea din faţă bisericii, am văzut stâlpii fulgeraţi de Lumina Sfântă în anul în care nu a fost lăsat să slujească patriarhul ortodox, ci patriarhul din biserica coptă şi Lumina Sfântă a coborât din cer, a făcut un tur al bisericii, a mers la stâlpii de care stătea rezemat patriarhul ortodox şi  abia după a mers la Sfântul Mormânt.

Intraţi în biserica mare, ne-am închinat la Piatra Mirungerii, am urcat pe Golgota, ne-am închinat la Sfântul Mormânt şi la stâlpul biciuirii. Legat de acest stâlp circulă tot felul de poveşti, pot doar să vă spun că m-a învrednicit Bunul Dumnezeu să aud zilnic bătăile de bici, care îmi secau sufletul gândindu-mă la chinurile lui Iisus. La Sfântul Mormânt trăirile erau intense, toată lumea plângea, personal recunosc că mă auzeam cum mă rugăm pentru duşmanii mei ca pentru mine însumi. La fel, legat de acest sfânt loc cunosc multe întâmplări despre care voi scrie în următoarele articole.