În pădure, lângă un brad,
Şade un monah pribeag;
În timp ce vitele păştea,
La Domnul ruga-şi înălţa.

Să-i ierte orice faptă rea
Făcută în viaţa sa,
Să-i ierte şi pe copiii săi,
Pe rude şi duşmanii săi,

Să-i ajute familia lui
Să meargă-n împărăţia cerului,
În raiul cel ceresc
Unde drepţii sălăşluiesc.

Şi cum stătea şi se ruga,
Din vale zgomot auzea;
Pe cărare încet urcau,
Ai săi copii la el veneau

În deal, spre vârful de la toacă,
Să poposească şi ei oleacă
Şi mare bucurie a fost
Când s-au văzut în acel loc.

Şi-au dat îmbrăţişarea părintească,
Cum e tradiţia strămoşească
La creştinii adevăraţi,
Ce vețuiesc ca între fraţi.

Îşi aminteau cum, de fiecare dată,
Se opreau să bată în toacă,
La sfânta cruce să se închine,
Să le fie pe drum bine.