De mic copil am fost atras de linia orizontului. Doream s-o ating, să-i simt vibrațiile. Mi se spunea de către frații mai mari că poate fi atinsă. La școală mi s-a spus că este linia care unește cerul cu pământul.

Uneori mă trezeam dimineața și îmi plăcea să ies în fața casei, să privesc cerul, să privesc în depărtare și, cel mai mult, să-mi bată razele soarelui în față. Ce vremuri frumoase. Simțeam mirosul proaspăt de rouă care venea din grădină.

Pe drum treceau căruțele din sat, uneori pline cu oameni care mergeau la munca câmpului, la CAP. Rareori vedeam câte o mașină prin sat, poate chiar la câteva zile, când fugeam toți copiii după ea să inhalăm fumul pe care-l emana. Nu știu de ce, dar toți copiii aveam această plăcere. Unii spuneau că și-ar pune fum în pungă să-l păstreze pentru mai mult timp. Din păcate, în zilele de astăzi există prea multă poluare, așa că nu mai fuge nimeni după „popeduţe” cum le spuneam noi când eram mici.

Timpul trecea încet și dorința de a atinge linia orizontului creștea în sufletul meu. Din curte de la mine, linia orizontului unea cerul cu pădurile Mieluşoaia, Prisos, Săscuța și izlazul (izlaş se spune în sat la noi) care despărțea satul nostru de comuna Mălini. Cu durere am constatat că dacă mă urcam pe un deal linia orizontului se depărta. Urcam aproape zilnic pe dealul cimitirului și vedeam că linia se mută pe dealul târgului Fălticeni. Mă întrebam: „o voi atinge vreodată”? Vă puteți imagina ce fericit am fost când m-au luat surorile prima dată cu autobuzul la Fălticeni, doreau să-mi cumpere haine și să mă ducă la cofetărie. Îmi spuneam în sinea mea „acum am șansa să ating această linie”, dar, surpriză, ea plecase mai departe spre dealul Hârtopului și spre orașul Suceava. Ce dezamăgire pe capul meu. Mi-am spus atunci că va trebui să cresc mare și voi găsi o soluție.

De multe ori când eram la scăldat sau la joacă cu vecinii, sau cu mieii la păscut treceau avioane deasupra satului și îmi spuneam asta este soluția, dar că nu am nicio șansă. Mă mulțumeam de multe ori cu bucuria pe care mi-o dădea mersul pe căruța cu fân, mă lăsam culcat pe spate și astfel tot cerul era al meu, singurele zgomote din peisaj erau tropotul calului și eventual copiii sau oamenii care-l salutau pe tata sau pe unul din frații mai mari care mânau calul. Era o adevărată terapie pentru mine! Mirosul plăcut de fân, soarele care-mi bătea în față și uneori umbra dacă treceam pe sub plopii de pe marginea drumului.

Am crescut, am urcat pe câțiva munți, am călătorit de foarte multe ori cu avionul și de multe ori mi-am amintit de dorința mea, chiar și când eram la mare priveam în larg și mă amuzam de mine însumi. Dacă aș face acum o paralelă, aș spune că linia orizontului este compusă din visele și obiectivele noastre, care odată atinse ne înalţă și mai sus lărgind astfel orizontul.

Aș spune la final că linia orizontului este cerul spre care noi tindem.