Lună dragă, de ce-mi săruți iubirea?
Văzut-am cum cu ochii inchiși iți căuta privirea,
Și spui că nu ai nicio vină
Că mândra vine în grădină
Alergând pe potecuță
Cu păru-n vânt și tot desculță.

Pe iarba ea se tolănește
Și la tine lung privește,
De bluză-ncet se dezgolește
Cu al său chip te-ademenește.

O duc în casă și tu vii
Cu ondulaţii străvezii,
Trecând prin albe draperii
La fereastră iar o-mbii.

Și tu, în loc să fugi în nori,
Preferi pe mine să m-omori,
Să-mi săruți din nou iubirea,
Să-ți dăruiască fericirea.

La mine nu te gândești
Cât de mult mă chinuiești,
Sperând să nu o mai privești,
De lacrimi să mă scutești.

O duc în pat și adorm plângând,
Istovit de acest gând
De parc-aș fi singur pe pământ.
Mă trezesc și mândra nu-i
Încep să umblu iar haihui.

Alerg din nou pe potecuță
Și-o găsesc la fel desculță,
Tolănită-n flori cu rouă
În poale și cu bluză nouă
De-ai fi zis că afară plouă.

Și privește cum te stingi
Printre stele a tale slugi
Și, una mai îndrăzneață
Luceafărul de dimineață,

Îi dă de știre că eu vin
Plângând din suflet cu suspin
Cuprins de spaimă și mult dor
De-mi vine, lună, să te omor.