Istoria acestei icoane este următoarea:

Pe timpul împăratului Teofil, luptătorul împotriva sfintelor icoane, se afla în una din cetățile Niceei o văduvă care avea o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul în brațe, mare și frumoasă. Icoana era păstrată într-un mic paraclis în care, zilnic, împreună cu fiul ei, înălța rugăciuni către Mântuitorul și Născătoarea de Dumnezeu. Înștiințându-se ostașii trimiși de împărat că văduva are o icoană în paraclis, au venit la ea și i-au zis:
– Am venit să împlinim porunca împăratului, care a spus să distrugem toate icoanele. Dacă vrei să nu-ți luăm icoana, atunci să ne dai bani și nu te vom mai supăra.
Atunci văduva i-a rugat să vină în ziua următoare și le va da bani. După plecarea ostașilor, văduva împreună cu fiul ei au luat icoana Maicii Domnului și au dus-o la malul mării, care se afla în apropiere și, cu lacrimi în ochi, au zis către Maica lui Dumnezeu: „Să nu te superi pe noi, Preabună Stăpână, dar fără voia noastră trebuie să ne despărțim de preasfânta ta icoană, ca să nu fie batjocorită de ostașii împăratului”.
Apoi luând icoana, au pus-o pe apă dar icoana a rămas dreaptă și a pornit pe mare ca și cum ar fi fost purtată de o mână nevăzută. Atunci văduva a zis către fiul ei:
– Eu sunt bătrână și nu mai am mult de trăit. De aceea, cu dragoste primesc să mor pentru dragostea Maicii Domnului și a lui Hristos. Iar tu, fiul meu, du-te la Sfântul Munte și slujește Maicii Domnului!”. Ascultând de îndemnul mamei sale, a plecat spre Sfântul Munte, după ce s-au îmbrățișat cu lacrimi în ochi.
A doua zi venind ostașii și văzând că icoana nu mai este iar bătrâna nu are de unde să le dea bani, au ucis-o fără milă, iar fiul ei a venit la Sfântul Munte unde s-a călugărit și s-a nevoit, spunând părinților cele despre icoană. După ani de nevoință și-a dat sufletul în mâinile Maicii Domnului.
Într-una din zile, părinții mănăstirii au văzut un stâlp de lumină care se înălța din mare până la cer. Adunându-se cu toții, s-au dus la malul mării să vadă această preaslăvită minune. Atunci au cunoscut că era o icoană care stătea în picioare pe mare. Urcându-se într-o barcă au încercat să se apropie de ea, dar icoana se depărta, nevoind să fie luată de ei. Încercând de mai multe ori și neputând reuși nimic, s-au întors în mănăstire și au început să se roage Maicii Domnului, ca să le dea în mâinile lor preasfânta ei icoană. După multe rugăciuni, Maica Domnului s-a arătat unui pustnic care locuia mai sus de mănăstire, cu numele Gavriil și i-a zis: „Să cobori la malul mării și să iei icoana mea, că vreau să mă dăruiesc vouă”. Ascultând de porunca Maicii Domnului, pustnicul a coborât la malul mării. Însemnându-se cu semnul crucii, a pășit pe mare ca pe uscat, iar icoana a venit pe apă în întâmpinarea lui. Luând-o în brațe și sărutând-o cu mare evlavie, a adus-o pe uscat. Când a pus piciorul pe pământ, în locul acela a izvorât un izvor, care curge și astăzi și care este numit „Agheasma Maicii Domnului”. Izvorul este la nivelul mării, dar are apă dulce, iar celor care o iau cu credință, le este vindecătoare de boli.
Ieșindu-i înainte toți preoții îmbrăcați în veșminte, au dus-o cu mare cinste în biserică, unde au făcut Priveghere în cinstea Maicii Domnului. După terminarea slujbei, au încuiat biserica și s-au retras cu toții la chilii, preaslăvind pe Preacurata Stăpână. A doua zi, când a intrat paracliserul pentru a aprinde candelele, a văzut cu mirare că icoana Maicii Domnului dispăruse. Plin de spaimă, a plecat și a spus starețului de acest lucru. Căutând-o cu toții, au aflat-o că stătea în aer deasupra porților mănăstirii. Făcând rugăciuni, au luat-o și au dus-o din nou în biserică, dar a doua și a treia zi s-a repetat același lucru. Părinții, fiind în nedumerire, se rugau cu lacrimi Maicii Domnului să le arate ce trebuie să facă. Atunci, Maica Domnului s-a arătat din nou pustnicului Gavriil și i-a zis: „Spune părinților că am venit aici să îi păzesc eu pe ei, nu ei să mă păzească pe mine; de aceea, să nu mă mai supere ducând icoana mea în biserică”.
Aflând starețul de toate acestea, a poruncit să se facă un paraclis la poarta mănăstirii, unde au așezat icoana și unde se află până în ziua de astăzi.

Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, fiica țarului Rusiei, Alexei, s-a îmbolnăvit foarte grav. După nenumărate încercări pe la mulți doctori din acea vreme și-a întors nădejdea către Maica Domnului, rugând-o cu credință. Atunci, Maica Domnului i-a descoperit că, dacă se va aduce din Sfântul Munte o copie a icoanei ei de la Mănăstirea Iviru, se va vindeca. La rugămintea țarului, au venit doi monahi de la mănăstire aducând o copie a icoanei Maicii Domnului. Când au ajuns cu icoana la curtea împărătească și s-au închinat cu toții, fiica țarului s-a făcut imediat sănătoasă. Drept mulțumire, țarul a dăruit Mănăstirii Iviru o mănăstire din Moscova, închinată Sfântului Ierarh Nicolae, care a devenit metocul Ivirului.

Altădată, a venit la mănăstire un orb din naștere. Aici, s-a rugat Maicii Domnului, făgăduind că dacă îl va vindeca, primul lucru pe care îl va vedea când va deschide ochii, îl va face din argint și-l va dărui mănăstirii. Maica Domnului i-a ascultat rugăciunea și i-a deschis ochii, care nu văzuseră niciodată lumina soarelui. Primul lucru pe care l-a văzut, a fost un lămâi. Mulțumind cu lacrimi Maicii Domnului și-a împlinit făgăduința, aducând un lămâi, destul de mare, făcut din argint și l-a pus în fața icoanei. De atunci, în fiecare an la Praznicul Adormirii Maicii Domnului, se scoate și acest lămâi și se pune în fața icoanei, pentru amintirea minunii și spre slava Prea-sfintei Fecioare.

Într-o zi, a trecut pe la mănăstire un sărac, care era foarte flămând. S-a apropiat de portar și l-a rugat să-i dea o bucată de pâine, însă portarul l-a alungat fără milă, zicându-i: „Dacă vrei pâine, să aduci bani și îți voi da”. Neîndrăznind să mai zică vreun cuvânt, săracul a pornit pe cărarea ce ducea spre Kareia. Mergând puțin mai sus de mănăstire, fiind flămând și obosit, s-a așezat pe o piatră la umbra unui copac. Izbucnind în lacrimi, a zis:
– Maica Domnului, tu vezi că îmi este foame și nu mai pot. Dă-mi, te rog, o bucată de pâine!
Stând el așa și plângând, vede o femeie apropiindu-se de el și zicându-i:
– De ce plângi, omule?
Nu mai pot de foame și am fost la portarul mănăstirii să-i cer pâine, dar el m-a alungat, spunând să-i aduc bani, a zis săracul, continuând să plângă.
Atunci femeia, dându-i un ban de aur, i-a zis:
– Nu mai fi necăjit, omule! Ține banul acesta și-l dă portarului, ca să-ți dea pâine. Și să-i mai spui că, dacă vor mai continua așa, le voi lua belșugul din mănăstire.
Săracul a mulțumit femeii și, plin de bucurie, s-a dus la portar, zicându-i:
– Dă-mi o bucată de pâine și îți voi da banul acesta.
Luând portarul banul, a văzut că este din aur și, minunându-se, l-a întrebat unde l-a găsit. Atunci săracul i-a povestit cum i l-a dat o femeie. Ascultând cu atenție cele spuse de sărac, a înțeles că s-a întâmplat un lucru minunat, deoarece în Sfântul Munte nu intră femei. L-a luat pe sărac și au mers la stareț, spunându-i de cele întâmplate. Atunci au înțeles că a fost Maica Domnului, ocrotitoarea celor necăjiți. Mergând la icoana Maicii Domnului, au văzut că lipsea un galben din salba ei, fiind chiar banul adus de sărac. Privind la icoana Maicii Domnului și închinându-se cu evlavie, săracul a recunoscut în icoană pe femeia care i s-a arătat.
Mustrând pe portar pentru nemilostivirea lui și dându-i canon, starețul a hotărât ca, de atunci, să se pună la poarta mănăstirii un cufăr, în care să fie pusă zilnic pâine pentru cei săraci. Acest obicei se păstrează până în ziua de astăzi.

Într-un timp oarecare, Amira, împăratul perșilor, s-a pornit cu război asupra Constantinopolului. Acesta avea oștire fără de număr pe uscat și pe mare. Aflând că în Sfântul Munte se află multe mănăstiri, a luat cu el cincisprezece corăbii de război și îndreptându-se spre Sfântul Munte, a debarcat la Mănăstirea Iviru. Monahii, văzând mulțimea perșilor care se apropiau, au luat sfintele odoare, dimpreună cu icoana Maicii Domnului și s-au ascuns în turnul mănăstirii. După ce perșii au jefuit tot ce au vrut din mănăstire, au adus funiile de la corăbii și le-au legat de cupola bisericii, ostenindu-se să o dărâme, țipând și urlând. Văzând acestea, monahii care erau în turn au început să strige către Dumnezeu din adâncul inimii: „Scoală-Te, Doamne, ajută-ne nouă și nu ne părăsi până în sfârșit. Au intrat dușmanii în moștenirea Ta și vor să strice biserica Ta”. Acestea și multe altele zicând, au înălțat icoana Maicii Domnului în sus, strigând cu lacrimi: „O, Stăpână! Oare nu ai spus tu că ne vei fi păzitoare și ocrotitoare? Cu toate că suntem nevrednici și păcătoși, dar, te rugăm Stăpână, nu ne lăsa, ca nu cumva să zică vrăjmașii noștri: Unde este Dumnezeul lor?”. Apoi au cântat Apărătoare Doamnă…
Făcând ei multe rugăciuni, Preasfânta Fecioară nu i-a trecut cu vederea, ajutându-i astfel: Făcându-se seară, Amira cu ostașii lui s-au urcat în corăbii, dar la puțin timp s-a ridicat furtună mare care a sfărâmat toate corăbiile, rămânând întreagă numai cea a lui Amira împreună cu cei ce se aflau în ea. A doua zi, după ce s-a luminat de ziuă, văzând Amira cele întâmplate, a ieșit la uscat și, căzând în genunchi, și-a presărat țărână pe cap. Venind din nou în mănăstire (dar nu cum venise cu o zi înainte, plin de mândrie, ci smerit și umilit), a adus cu el aurul pe care îl avea în corabia lui și l-a dat celor din mănăstire, zicând: „Am cunoscut puterea Dumnezeului vostru. Luați acest aur și întăriți zidurile mănăstirii făcându-le mai înalte, ca să nu mai poată dușmanii voștri să vă mai facă vreun rău. Rugați-vă pentru mine, ca să nu pățesc și eu ceea ce au pățit tovarășii mei”.

Altădată, venind pirații, un arab dintre ei cu numele Varvaros a lovit cu cuțitul în chipul Maicii Domnului, din care a început să curgă sânge. Văzând Varvaros aceasta, s-a căit pentru fapta sa și, părăsind faptele lui cele dintâi, a rămas în mănăstire, unde s-a botezat și s-a călugărit, făcând multă pocăință. Ajungând la înalte măsuri duhovnicești s-a sfințit, cunoscându-se sub numele de Sfântul Varvaros.

Într-una din zile, terminându-se vinul, s-a arătat Preasfânta Stăpână umplând toate butoaiele. La fel s-a întâmplat cu uleiul și cu celelalte alimente, care se sfârșiseră. Același lucru se întâmplă până în ziua de astăzi, păstrându-se nemincinoasă făgăduința Maicii Domnului de a ocroti mănăstirea.

De multe ori, venind turcii și cerând aur de la călugări, aceștia le ziceau: „Noi nu avem de unde să vă dăm. Mergeți, dacă vreți și luați din podoabele care sunt agățate la icoana Maicii Domnului”. Atunci turcii, privind cu frică la icoana Maicii Domnului, ziceau: „De acolo nu îndrăznim să luăm, căci ne temem de privirea Maicii Domnului, care ne îngrozește”. Și așa plecau, fără să ia nimic.
Se spune că, aproape de sfârșitul lumii, va pleca icoana Preasfintei Fecioare din nou pe apă, precum a venit și atunci, călugării vor avea binecuvântarea să plece fiecare unde va voi, căci se va lua acoperământul Maicii Domnului de pe Sfântul Munte. Proorociile spun că, atunci când vor intra femeile în Sfântul Munte, va pleca și icoana.

Doresc să-i mulţumesc Părintelui Vlad Pimen pentru îngăduinţa de a posta pe blog fragmente din cartea Sfinţiei Sale: „Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii Domnului – Editura Buna Vestire”.