Avea doar opt luni
Când tatăl plecase la cei buni
Lăsându-şi fiii zece
În chin şi multă deznădejde.

Privea din cer cum îi creştea
Şi-n braţe cu drag îi strângea
Pe una la sân o alăpta
Pe altă soră o-nvelea.

De fiii mari se-ngândura
Oare viaţă bună or avea?
Să-şi facă în lume rostul lor
O casă sau un foişor.

Să vină la ea cu nepoţi
Să-i strângă în braţe pe toţi
Să-i aline bătrâneţea
Din suflet să-i ia tristeţea.

La doi ani, câteva luni
Despărţită de fraţi buni,
O mătuşa o a înfiat
Ducând-o într-un alt sat.

Dorea mereu să se-ntoarcă-n sat
La fraţii pe care i-a lăsat
La mama care şi ea a plecat
Şi cu durere i-a lăsat.

Anii se scurgeau în ritmul lor
În dânsa se mărea un dor
Să-şi ia valiza şi să plece
La fraţii ei, să fie zece.

Cu frică geantă şi-a luat
Plecând la fraţii din Banat
Sperând la o viaţă mai bună
La un bărbat şi naşi de cunună.

Dar soarta n-a fost aşa
Viaţă a fost şi mai grea
Doi soţi a avut
Şi două fete a pierdut.

S-a întors din nou în zona sa
În nord, în Moldoviţa
Şi speră pe fete să le primească
În braţe să le-ndrăgească

Petrică să-i ofere fericire
Căci n-a avut copilărie,
Să-i dea şi ea dragostea sa
Pe pământ cât se va afla.